Bunica: A venit, s-a jucat cu copiii, a plecat. Eu: Gătesc, fac curățenie, discut

Nu m-am gândit niciodată că voi fi cea care să spună asta, dar iată-mă aici. Mă numesc Elena și sunt mama a doi copii minunați, Carla și Andrei. Soțul meu, Petru, și cu mine avem amândoi joburi full-time, iar weekendurile ar trebui să fie timpul nostru de relaxare și de a ne reconecta ca familie. Dar în ultima vreme, weekendurile au devenit mai stresante decât zilele lucrătoare.

Soacra mea, Eliza, este o bunică iubitoare, dar ideea ei de a ajuta este foarte diferită de ceea ce avem noi nevoie. Vine în fiecare sâmbătă dimineața, petrece câteva ore jucându-se cu Carla și Andrei, apoi pleacă. În timp ce este aici, este bunica distractivă—aduce jucării, se joacă și le acordă copiilor toată atenția ei. Copiii adoră asta, desigur. Dar odată ce pleacă, începe adevărata muncă pentru mine.

Petru și cu mine rămânem să gătim, să facem curățenie și să gestionăm treburile casnice care s-au acumulat peste săptămână. De asemenea, trebuie să facem față consecințelor vizitei bunicii—copii hiperactivi care acum sunt plictisiți și morocănoși pentru că partenerul lor de joacă a plecat. Adesea îmi doresc ca Eliza să ajute în moduri mai practice, cum ar fi să gătească o masă sau să ajute la spălatul rufelor. Dar ea pare să creadă că rolul ei este să distreze copiii și apoi să ne lase pe noi să ne descurcăm cu restul.

Într-o sâmbătă, am decis să vorbesc cu Petru despre asta. „Petru, trebuie să avem o discuție serioasă despre vizitele mamei tale,” am spus, încercând să-mi păstrez tonul neutru.

„Ce vrei să spui?” a întrebat el, părând sincer nedumerit.

„Vine, se joacă cu copiii și apoi pleacă. Noi rămânem să ne ocupăm de tot restul. Nu ne ajută cu adevărat,” am explicat.

Petru a oftat. „Știu, Elena. Dar ce putem face? Îi place să petreacă timp cu copiii.”

„Înțeleg asta, dar avem nevoie de mai mult decât un partener de joacă pentru ei. Avem nevoie de ajutor real,” am insistat.

Petru a promis că va vorbi cu mama lui, dar conversația nu a decurs conform planului. Eliza s-a simțit rănită și defensivă. „Fac tot ce pot, Petru. Am crezut că vrei să petrec timp cu copiii,” a spus ea, cu vocea plină de durere.

„Vrem asta, mamă, dar avem nevoie și de ajutor cu alte lucruri. Poate ai putea găti o masă sau ajuta la spălatul rufelor uneori?” a sugerat Petru cu blândețe.

Eliza nu a primit bine sugestia. S-a simțit neapreciată și a decis să nu mai vină deloc. Copiii au fost devastați, iar eu m-am simțit vinovată pentru că am provocat o ruptură în familie. Dar adevărul era că vizitele ei erau mai mult o povară decât un ajutor.

Săptămânile au trecut și tensiunea din casa noastră a crescut. Petru și cu mine ne certam constant, iar copiii își doreau bunica. Am încercat să compensez petrecând mai mult timp cu ei, dar era epuizant. Eram pe punctul de a ceda nervos, iar Petru la fel.

Într-un weekend deosebit de stresant, am cedat. „Nu mai pot face asta, Petru. Avem nevoie de ajutor,” am plâns.

Petru m-a îmbrățișat strâns. „Știu, Elena. Îmi pare rău. Vom găsi o soluție.”

Am decis să angajăm o bonă part-time pentru a ne ajuta cu copiii și treburile casnice. A fost o povară financiară, dar era necesară pentru sănătatea noastră mentală. Eliza în cele din urmă a revenit și a început să ne viziteze din nou, dar lucrurile nu au mai fost niciodată la fel. Copiii erau fericiți să o vadă, dar eu nu puteam scăpa de sentimentul de resentiment.

În cele din urmă, am găsit un echilibru, dar a venit cu un preț. Relația noastră cu Eliza era tensionată și weekendurile erau încă o sursă de stres. Uneori, ajutorul vine în forme pe care nu le așteptăm și uneori nu vine deloc. Dar facem ce putem pentru a ne descurca, chiar dacă asta înseamnă să luăm decizii dificile.