Am găsit mormântul fiului meu fără piatră. Când am aflat că fostul meu soț plătise s-o ridice, am rămas fără cuvinte

— Unde e piatra copilului meu?

Groparul și-a scos căciula, dar n-a răspuns. Țineam zambilele la piept, atât de strâns încât mi se scurgea apă din ambalaj pe haină. În fața mea rămăseseră două găuri în soclu și pământ călcat. Numele lui Rareș dispăruse.

— Ieri era aici. Am șters fotografia cu mâna mea.

Omul s-a uitat spre magazia din capătul aleii.

— Mergeți la administrație, doamnă Elena. Eu n-am fost de serviciu.

Rareș avea nouă ani când l-am pierdut. O infecție, internare, apoi niște cuvinte pe care medicul le spunea rar, uitându-se când la mine, când la tatăl lui. Au trecut trei ani și încă țin în telefon mesajul în care mă ruga să-i aduc încărcătorul la spital.

Eu și Mihai am divorțat după un an.

Nu ne înșelasem, nu ne bătuserăm. Doar nu mai încăpeam în aceeași casă cu durerea noastră. Eu lăsam veioza aprinsă în camera copilului. El scotea becul. Eu vorbeam despre Rareș la masă. El se ridica înainte să termin.

La administrație mirosea a cafea reîncălzită. Femeia de la birou a răsfoit un registru, apoi a sunat pe cineva.

— Nu avem nicio lucrare aprobată acolo.

Am spus că sun la poliție.

Atunci groparul, care venise după mine, a închis ușa.

— Stați puțin. A fost bărbatu’ dumneavoastră. Fostul. A vorbit cu un băiat care lucrează în piatră. Eu am crezut că știți.

Am pus florile pe un scaun. Nu mai aveam putere să le țin.

Mihai mi-a răspuns la al patrulea apel.

— Tu ai luat monumentul?

A tăcut atât de mult, încât am verificat dacă nu se întrerupsese.

— Spune-mi că nu tu.

— Elena, ascultă-mă puțin…

Am început să tremur.

— Unde e?

— Într-un depozit. E întreagă. Și fotografia.

— Vino aici.

A ajuns în patruzeci de minute, cu geaca de lucru pe el. Avea praf alb pe mâneci și o tăietură la deget. Mi-au venit în minte mâinile lui reparând bicicleta lui Rareș și m-am înfuriat și mai tare.

— Ai plătit pe cineva să șteargă numele copilului nostru?

— Nu l-am șters!

— Uită-te acolo, Mihai!

S-a uitat o clipă, apoi și-a coborât capul.

Mi-a spus că venise duminică. Văzuse fotografia, anii, ghiozdanul mic sculptat într-un colț. Îl apucase o lipsă de aer și rămăsese în mașină până se întunecase.

— M-am gândit că, dacă nu mai e piatra, poate pot să vin. Să stau aici fără să-mi spună ceva că e mort. Știu cum sună.

— Nu. Nu cred că știi.

Monumentul costase aproape cât salariul meu pe cinci luni. Lucrasem sâmbetele la croitorie, iar mama îmi plătise întreținerea două ierni. Dar nu despre bani era vorba. Eu alesesem fotografia aceea fiindcă Rareș râdea cu un dinte lipsă. Mihai ținuse poza când meșterul ne întrebase dacă aceea rămâne.

Fusese de acord. Atunci fusese.

— Puteai să mă suni.

— Ai fi spus nu.

— Da. Și aveam dreptul.

A început să plângă fără zgomot. Altădată i-aș fi pus mâna pe obraz. În ziua aceea mi-am băgat mâinile în buzunare.

Administratora ne-a chemat înăuntru. A cerut explicații și numărul celui care ridicase piatra. I-am cerut să consemneze ce se întâmplase. Nu voiam scandal, dar nici să plec cu o promisiune făcută printre lacrimi.

Mihai a plătit transportul și remontarea. Până au adus piatra înapoi, au trecut șase zile. În fiecare dimineață am venit cu o lumânare. Mă temeam prostește că Rareș rămăsese fără adresă. Uite, asta simțeam.

Mama mi-a spus să-l iert, că suferă și el.

— Știu că suferă. Dar eu ce fac cu ce mi-a făcut?

N-a știut să-mi răspundă.

Când au fixat monumentul, Mihai a venit cu o cârpă și o sticlă cu apă. A curățat praful de pe fotografie. Apoi m-a întrebat dacă poate rămâne.

— E copilul tău, am spus. Dar nimic de aici nu se mai schimbă fără să vorbim.

A încuviințat. Înainte să plece, mi-a spus că își făcuse o programare la psiholog. N-am știut dacă să mă bucur sau să-l întreb de ce abia acum.

Au trecut două luni. Uneori ne întâlnim acolo și stăm câteva minute fără să vorbim. Nu ne-am împăcat și nu i-am spus că l-am iertat.

Îi văd durerea. O cunosc prea bine. Dar trebuie să mă grăbesc să-l iert doar fiindcă înțeleg de unde a venit răul?