„Tu ce faci toată ziua?” m-a întrebat soțul, în timp ce eu strângeam supa de pe jos. Atunci am lăsat cârpa din mână
— Tu ce faci toată ziua, dacă nici masa nu e gata la timp?
Eram în genunchi, lângă frigider, și adunam supa vărsată de fetița noastră. Încă purtam pantalonii de birou. Telefonul vibra pe masă: șefa îmi cerea o situație pentru dimineață. Radu stătea în ușă, cu cheile în mână.
Am întins cârpa spre baltă. Atunci l-am auzit pe băiatul nostru:
— Hai, mamă, iar te miști greu?
Avea nouă ani. Vorbise cu glasul tatălui său.
Am rămas nemișcată. Ilinca își ținea lingura la piept și se uita când la mine, când la fratele ei.
— Mihai, nu vorbim așa, am spus.
— Dar și tata zice.
Radu a râs scurt.
— Acum nu începe și tu. E copil.
Am lăsat cârpa jos.
De doisprezece ani eram căsătoriți. Lucram la contabilitatea unui depozit, opt ore pe zi, uneori zece la închiderea lunii. Câștigam mai puțin decât el, iar diferența devenise, fără să discutăm vreodată, motivul pentru care tot restul îmi revenea mie.
Eu știam când expira rețeta Ilincăi. Eu cumpăram carton colorat duminică seara. Eu sunam instalatorul, puneam rufele, verificam temele și calculam dacă ne ajung banii până la salariu.
Radu „mă ajuta” când îi ceream. Dacă îi ceream de două ori, cică îl cicăleam.
Nu fusese mereu așa. Când ne mutaserăm în apartamentul nostru, mâncam cartofi prăjiți direct din tigaie și el spăla vasele. După copii, treburile se lipiseră de mine una câte una. Criticile veniseră treptat.
„Iar ai cumpărat prostii.”
„Mama făcea și cozonac, și curățenie.”
„De ce ești mereu obosită?”
În seara cu supa, am pus pâine și brânză pe masă. Am culcat copiii, fără povestea citită pe jumătate în timp ce împătuream haine. Apoi am intrat în sufragerie.
— Închide televizorul. Trebuie să vorbim.
— Sunt rupt. Nu putem mâine?
— Eu sunt ruptă de ani de zile.
S-a uitat la mine. Cred că tonul l-a făcut să lase telecomanda.
Îmi pregătisem fraze cuminți de atâtea ori. Atunci mi-au ieșit altfel.
— Nu mai suport să intru în casa mea și să mă gândesc ce-ai să-mi reproșezi. Azi băiatul nostru mi-a vorbit cum îmi vorbești tu. Asta învață aici.
— Muncesc pentru voi și tot eu sunt vinovat?
— Muncesc și eu, Radu.
— N-am zis că nu. Dar exagerezi. Nu ți-am cerut să fie totul perfect.
Am tras spre el carnețelul în care țineam cheltuielile. Pe ultima pagină scrisesem tot ce făcusem în ziua aceea, de la șase dimineața.
— Nu perfecțiune îți cer. Respect. Și să nu mai fiu singurul adult responsabil când intrăm pe ușă.
A împins carnețelul.
— Acum ținem socoteala?
— Da. Fiindcă tu nu vezi nimic din ce fac până nu rămâne ceva nefăcut.
Mi s-a frânt vocea. M-am enervat că plângeam. Parcă iar trebuia să demonstrez ceva, na.
— M-am interesat cât costă o chirie lângă școală. Nu-mi ajung banii ușor. Dar m-am interesat.
Radu și-a frecat palmele de genunchi.
— Vrei să pleci?
— Vreau să nu mai trăiesc așa.
A urmat o tăcere lungă. Din camera copiilor se auzea tusea Ilincăi. Pentru prima dată în seara aceea, el s-a ridicat să-i ducă apă.
Nu s-a schimbat peste noapte.
Sâmbătă, când am plecat singură la o plimbare, m-a sunat să mă întrebe unde sunt pijamalele curate.
— În casă, Radu. Caută-le.
M-am așezat pe o bancă și am plâns puțin. Apoi mi-am cumpărat un covrig cald, fără să mă grăbesc undeva.
Am împărțit treburile. Nu „mă ajuta”: avea zilele lui de gătit, cumpărăturile și programările lui Mihai la dentist. Am început și consilierea, din banii puși deoparte pentru schimbarea canapelei.
La prima ședință a spus că nu știa cât de rău ajunsesem.
— Ți-am spus, am răspuns. Doar că spuneam printre vase.
Au trecut patru luni. Uneori încă îl aud începând un reproș. Câteodată se oprește singur. Alteori îi spun eu. Nu mai înghit ca să fie liniște.
Ieri, Mihai a vărsat laptele. Radu i-a dat un prosop și s-a aplecat lângă el.
— Strângem împreună. Mama își bea cafeaua.
Am rămas la masă. Cafeaua era încă fierbinte.
Încă nu știu unde vom ajunge, dar nu mă mai las pe mine la urmă în fiecare zi. Oare câte femei ajung să creadă că trebuie să-și câștige până și dreptul la odihnă?