Am îndurat ani întregi umilințele soțului meu. Apoi mi-am auzit fetița cerându-și iertare că îi era foame
— Mami, iartă-mă că mi-e foame. Pot să aștept până nu mai e tati supărat.
Ioana stătea în ușa bucătăriei, cu șosetele alunecate sub călcâie. Avea șase ani. În spatele meu, Marius a râs scurt, fără să ridice ochii din telefon.
— Vezi? Copilul înțelege. Numai tu trebuie să faci scandal din orice.
Scandalul fusese că îl rugasem să stea cu ea douăzeci de minute, cât terminam ciorba. Venisem de la schimbul de după-amiază, iar el era acasă de la cinci.
Am stins aragazul. Îmi tremura mâna atât de tare, că am lovit capacul de oală.
— Tu nu trebuie să-ți ceri iertare pentru că ți-e foame, i-am spus Ioanei.
M-am așezat lângă ea și i-am tras șosetele la loc. Nu știam încă unde puteam pleca. Dar nu mai puteam să mă prefac că ea nu înțelege.
Marius nu mă lovise niciodată. Asta îmi repetam când plângeam în baie, cu apa pornită. Muncea, plătea rata, nu venea beat acasă. Ce aveam eu de mă plângeam?
Când îi spuneam că sunt obosită, răspundea că toate femeile cresc copii. Dacă îmi cumpăram o bluză, cerea bonul. Dacă aveam nevoie să discutăm, ofta apăsat:
— Anca, iar începi? N-am energie și pentru prostiile tale.
Ajunsesem să repet în minte orice rugăminte înainte s-o spun. Uneori renunțam. Era mai simplu să car singură sacoșele decât să aud trei zile că nu mă descurc cu nimic.
Salariul meu de casieră intra într-un cont separat, dar aproape tot se ducea pe grădiniță, mâncare și facturi. El numea banii lui „banii casei”. Ai mei erau, cumva, tot ai casei, numai că trebuia să justific fiecare leu.
După seara aceea, am început să observ ce ignorasem. Ioana se uita întâi la fața tatălui ei înainte să vorbească. Când vărsa apă, alerga după cârpă cu ochii plini de lacrimi.
Într-o duminică, am auzit-o certându-și păpușa:
— Nu mai plânge, că mă faci de rușine. Nimeni nu te suportă așa.
Era vocea lui. Cuvintele lui. Spuse de copilul meu.
M-am așezat pe marginea patului și am întrebat-o de unde știe vorbele acelea.
— Așa zice tati când plângi tu.
N-am putut să-i răspund imediat.
În aceeași seară am sunat-o pe mama. Mi-a spus întâi ce mă temusem să aud:
— Căsnicia se ține cu răbdare. Ce-o să zică lumea dacă te întorci cu copilul?
— Mamă, Ioana își cere iertare când îi e foame.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Vino sâmbătă. Îi pun cearșafuri curate în camera mică.
Nu mi-a cerut iertare atunci. Dar a făcut loc pentru noi.
Până sâmbătă am strâns actele, carnetul de sănătate al Ioanei și câteva haine. O colegă, Elena, mi-a împrumutat șase sute de lei. I-am promis că îi dau înapoi în două luni. Mi-a spus doar să nu rămân fără bani de autobuz.
I-am spus lui Marius dimineața, înainte să se trezească fetița.
— Plecăm la mama. Nu pentru o vizită.
S-a uitat la geanta de lângă ușă.
— Și cât crezi că reziști? Două săptămâni? Fără mine n-ai nimic.
Mi s-au înmuiat genunchii. Aproape că m-am apucat să-i explic iar, să găsesc vorbele potrivite, să mă creadă și el o dată.
— Am serviciu. Și am unde să merg.
A izbit cana în chiuvetă. Ioana a apărut pe hol, cu iepurele de pluș strâns la piept.
— Tati vine cu noi?
— Nu, puiule.
A plâns după el în autobuz. Am ținut-o în brațe și am plâns și eu, în tăcere. Faptul că plecasem nu însemna că ea încetase să-l iubească.
Au urmat mesaje când dulci, când crude. Flori la serviciu, apoi amenințări că îmi ia copilul. Am păstrat mesajele și am cerut sfatul unei avocate. Nu puteam să mă bazez doar pe promisiuni sau pe frică.
Acum locuim tot la mama. Dorm pe canapeaua din sufragerie și încă socotesc banii înainte să intru în magazin. Divorțul nu s-a terminat. Ioana întreabă când îl vede pe tata, iar eu îi răspund fără să-l vorbesc de rău.
Săptămâna trecută a vărsat lapte pe masă. A încremenit, apoi s-a uitat la mine.
— Aduc cârpa, i-am spus. Tu ridică paharul.
A respirat și m-a ajutat.
Încă mă doare că familia noastră arată așa. Dar ce fel de familie aș fi păstrat, dacă pentru liniștea ei copilul meu trebuia să învețe să nu ceară nimic?