Mama mi-a cerut să-i las fratelui meu apartamentul pentru care plătisem singură: „Tu n-ai copii. Ce faci cu două camere?”
— Până duminică îți strângi lucrurile. Paul vine cu copiii și nu putem să-i ținem pe drumuri.
Mama spusese asta în bucătăria mea, în timp ce muta zaharnița de pe masă, de parcă locuia deja acolo. Eu încă aveam geaca pe mine. Venisem de la serviciu cu o sacoșă de cartofi și două iaurturi la reducere.
— Cum adică îmi strâng lucrurile?
— Te întorci la noi o perioadă. Tu ești singură, Ana. Ei sunt patru suflete.
Am lăsat sacoșa jos. Un iaurt s-a spart, dar n-am avut putere să mă aplec.
Apartamentul avea două camere, la etajul patru, într-un bloc fără lift din Ploiești. Îl cumpărasem la treizeci și patru de ani, după opt ani în care lucrasem la contabilitate ziua și făcusem acte pentru mici firme seara.
Avansul îl strânsesem renunțând la concedii, la o măsea reparată la timp și la tot felul de lucruri pe care le numeam mofturi, ca să-mi fie mai ușor. Mai aveam douăzeci și șase de ani de rate.
Nu era cine știe ce apartament. Iarna trăgea curentul pe lângă balcon. Dar era primul loc unde nu trebuia să cer voie pentru nimic.
Paul se îmbolnăvise în februarie. O operație la coloană, recuperare lungă, apoi încetarea contractului de muncă. Soția lui, Irina, câștiga puțin la o brutărie. Rămăseseră în urmă cu chiria, iar proprietarul le ceruse să plece.
Îi ajutasem cu medicamente și cu trei luni de întreținere. Nu ținusem socoteala până când mama începuse să spună că nu făceam nimic.
— Și rata cine o plătește? am întrebat.
Mama s-a uitat spre geam.
— Tot tu. Doar e apartamentul tău. Nu ți-l ia nimeni.
— Dar eu nu mai locuiesc în el.
— Doamne, cum poți să gândești așa când fratele tău abia merge?
În seara aceea l-am sunat pe Paul. Speram să-mi spună că mama exagerase.
A tăcut câteva secunde.
— Nu mă așteptam să faci atâta caz, a zis. La ai noștri sunt doar două camere. Unde încăpem?
— Dar eu unde încap, Paul?
— Tu te descurci mereu.
Asta fusese explicația pentru orice, de când eram mici. Eu mă descurcam. El avea nevoie.
Când tata îi plătise datoriile făcute cu o mașină cumpărată prost, eu primisem sfatul să fiu cumpătată. Când strânsesem avansul, mama mă întrebase dacă nu puteam să-l împrumut puțin și pe el.
Totuși, acum era bolnav. Asta mă rupea. Îl văzusem cum își ascundea durerea când îl lua în brațe pe cel mic. Nu voiam să-l pedepsesc pentru toate nedreptățile vechi. Dar nici nu știam cum să ajut fără să dispar eu din propria viață.
Sâmbătă i-am chemat pe toți. Am pus pe masă facturile mele și un anunț pentru o garsonieră de închiriat aproape de părinți.
— Pot să contribui cu șase sute de lei pe lună, jumătate de an. Vă ajut să căutați ceva. Dar din casă nu plec.
Tata nici nu s-a așezat.
— Noi nu te-am crescut așa.
— Cum, tată? Să-mi plătesc singură casa sau să n-am voie să locuiesc în ea?
Mama a început să plângă. Paul stătea cu ochii în podea. Irina răsucea un șervețel între degete.
— Copiii ce vină au? a întrebat mama.
Atunci am plâns și eu. Urât, cu nasul înfundat, fără să mai pot lega vorbele cum trebuie.
— N-au nicio vină. Dar nici eu n-am.
Irina a fost prima care s-a ridicat.
— Nu putem să ne mutăm cu forța, a spus încet.
Mama i-a aruncat o privire scurtă, apoi și-a luat geanta. La ușă, a scos cheia mea de rezervă și a pus-o pe pantofar.
— Să n-ai nevoie de noi.
Au trecut patru luni. Paul și familia lui locuiesc într-un apartament mai mic, închiriat. Le trimit banii promiși. Cu el vorbesc scurt, despre recuperare. Mama îmi răspunde doar dacă o sun eu.
Duminica trecută am făcut ciorbă pentru patru persoane, din obișnuința de a spera că poate vin. Am pus trei porții în congelator.
Încă mă doare liniștea din casă. Dar seara îmi las cheile pe masa mea și nu-mi mai cer iertare în gând.
Dacă aș fi plecat, oare mi-ar fi fost mai ușor să-i privesc pe ei, dar mai greu să mă privesc pe mine?