Am schimbat yala ca soacra să nu mai intre peste mine. Când a aflat, soțul meu m-a întrebat cine mă cred în casa noastră

— Deschide, Ana! Știu că ești acolo! Ce-ai făcut la ușă?

Stăteam în hol, cu șurubelnița încă în mână. Dincolo de ușă, soacra mea zgâlțâia clanța. Telefonul vibra pe pantofar: Radu. Apoi iar Radu. În zece minute aflase că schimbasem butucul. În trei ani nu aflase cât de rău îmi era.

— Sunt acasă, doamnă Doina. Dar data viitoare vă rog să sunați înainte.

A urmat o liniște scurtă.

— Eu nu sunt musafir în casa băiatului meu.

Apartamentul era cumpărat după căsătorie, cu un credit pe treizeci de ani. Rata pleca din contul meu, întreținerea dintr-al lui Radu. Mama lui ne dăduse cincisprezece mii de lei pentru avans. Atunci spusese că sunt un dar.

Mai târziu am înțeles că darul acela venea și cu dreptul de a intra oricând.

Cheia i-o lăsasem după ce se spărsese un racord sub chiuvetă. Noi eram la serviciu, ea locuia la două străzi. Ni se păruse firesc.

La început aducea ciorbă. După aceea găseam prosoapele mutate, farfuriile așezate altfel, detergentul schimbat.

Lucram la recepția unei clinici, uneori până la opt seara. Într-o miercuri am ajuns acasă și am găsit pe masa din bucătărie o farfurie cu cartofi arși. Îi uitasem prea mult în cuptor cu o seară înainte.

Lângă ei, un bilețel: „Asta mănâncă băiatul meu după o zi de muncă?”

Am plâns în baie, cu robinetul pornit. Mi-era rușine și că plâng pentru niște cartofi.

Radu a citit biletul și a ridicat din umeri.

— Așa e mama. Nu trebuie să pui totul la suflet.

— Dar de ce trebuie să mă obișnuiesc eu cu ea și ea cu mine nu?

— Iar începem?

Am încetat să-i mai povestesc fiecare vizită. Nu fiindcă mă liniștisem. Obosisem să dovedesc că mă doare.

În ziua în care am schimbat butucul plecasem doar până la farmacie. Când m-am întors, soacra era în dormitor. Îmi împăturea lenjeria intimă.

— Aveai un haos aici, a spus, fără să se oprească.

I-am luat un sutien din mână. Atât de brusc, că s-a speriat.

— Vă rog să ieșiți.

A plecat ofensată. Eu am sunat un lăcătuș. Două sute treizeci de lei. Erau banii puși deoparte pentru ghetele mele de iarnă.

Seara, Radu a intrat cu mama lui. Lui îi dădusem cheia nouă când ne întâlniserăm jos, înainte să urce. Nu voiam să-l încui pe dinafară. Voiam doar să pot închide ușa pentru ceilalți.

— Îi dai și mamei o cheie, a spus, lăsându-și geaca pe scaun.

— Nu.

Doamna Doina a început să plângă.

— După câte am făcut pentru voi…

Radu s-a uitat la mine de parcă o lovisem.

— Nu poți să-mi umilești părinții în halul ăsta.

— Ea poate să-mi umble prin chiloți?

S-a înroșit.

— Vorbește frumos!

Atunci am pus cheia mea pe masă. Îmi tremurau degetele.

— Uite, asta e problema. Nu ce mi s-a întâmplat. Cum îndrăznesc să spun.

N-a mai zis nimeni nimic câteva secunde. Apoi soacra a cerut banii de avans înapoi.

Nu-i aveam. Aveam o rată, o mașină veche care trebuia reparată și patru sute de lei până la salariu.

— O să discutăm cum îi înapoiem, am spus. Dar cheia nu o cumpărați cu ei.

Radu a plecat cu ea. A dormit acolo două nopți.

Eu n-am schimbat din nou încuietoarea. I-am scris doar: „Poți veni acasă. Dar nu mai pot trăi cu frica de a auzi cheia altcuiva în ușă.”

S-a întors duminică, nebărbierit, cu o pungă de pâine.

— Mama mi-a spus că o să-mi treacă mie supărarea și-i fac eu copie, a zis.

Am așteptat.

— Și tu?

S-a așezat.

— I-am spus că nu. Trebuia să spun de mult.

Nu l-am îmbrățișat imediat. Eram încă supărată. Am vorbit două ore, pentru prima dată fără să-mi ceară să fiu eu cea înțelegătoare.

Soacra nu și-a cerut scuze. Acum sună înainte. Uneori, când vine, spune apăsat: „Se poate?” Eu răspund da și mă dau la o parte.

Punem lunar bani deoparte să-i restituim avansul. O să dureze.

Încă mă întreb de ce a trebuit să schimb o încuietoare ca să fiu auzită. Chiar înseamnă lipsă de respect să vrei ca cineva să bată la propria ta ușă?