Când am rămas văduvă cu trei copii, mama mi-a închis ușa. Femeia de la etajul doi ne-a pus patru farfurii la masă
— Nu te-am pus eu să faci trei copii, mi-a spus mama, ținând ușa întredeschisă.
Aveam mâna întinsă spre ea. Nu după bani, încă. Încercam s-o opresc să închidă. În spatele meu, Daria își băgase bărbia în geacă și privea sacoșa cu mere de lângă pantofii bunicii.
— Mamă, îți cer două sute de lei. Până vineri. N-avem…
— Știu eu ce înseamnă „până vineri”. Am și eu bătrânețile mele.
A împins ușa. Mi-am retras degetele la timp.
Daria m-a întrebat pe scări dacă bunica era supărată fiindcă nu o salutase destul de tare. Avea patru ani.
I-am spus că nu. Apoi am coborât trei etaje cu ea în brațe, deși mă dureau genunchii de la statul în picioare la brutărie.
Mihai murise cu cinci luni înainte, într-un accident de muncă. Dimineața plecase fără pachet, fiindcă ne certaserăm pentru o factură. Seara, doi oameni veniseră la ușă cu șapca lui într-o pungă.
Multă vreme m-am gândit numai la pachetul ăla nefăcut.
Rămăsesem cu Vlad, de doisprezece ani, Ioana, de opt, și Daria. Pensia de urmaș intrase, dar împreună cu salariul meu abia acoperea chiria, întreținerea și mâncarea. În luna aceea, Ioana făcuse pneumonie. Medicamentele, drumurile și zilele lipsă de la lucru ne lăsaseră cu șaptesprezece lei într-un borcan.
De la mama cerusem ultima dată ajutor când născusem. Venise două ore, îmi spusese că am geamurile murdare și plecase.
Totuși, după moartea lui Mihai, crezusem că o să fie altfel. Nu știu de ce. Poate fiindcă la înmormântare mă ținuse de cot până la poartă.
Când ne-am întors acasă, vecina Rodica spăla palierul.
— Ai plâns?
— De la frig.
S-a uitat la mine, apoi la Daria.
— Am făcut ciorbă. Luați o oală, că iar am fiert pentru un regiment.
Locuia singură. Știam cât gătea de obicei.
Am refuzat, din rușine. Ea a lăsat mopul de perete.
— Fată, nu-ți cer socoteală. Adu un vas.
În seara aceea, copiii au mâncat de două ori. Eu am stat la chiuvetă și am plâns fără zgomot. Vlad a venit să-și clătească farfuria și mi-a pus în palmă șaizeci de lei.
— Îi strângeam pentru adidași. Nu-mi mai trebuie.
Avea talpa desprinsă la un pantof.
— Ba îți trebuie, i-am zis. Și nu e treaba ta să ne ții casa.
Mi-a împins banii înapoi, încăpățânat ca taică-său. Atunci am înțeles că mă vedea numărând fiecare felie de pâine, oricât mă ascundeam.
A doua zi am sunat-o pe Anca, prietena mea din liceu. Nu mai vorbiserăm serios de luni întregi. Mi-era rușine să fiu mereu femeia cu necazul.
M-a ascultat până la capăt.
— De ce nu mi-ai spus?
— Ce să-ți spun? Că nu mă descurc?
— Da. Exact asta.
Nu mi-a rezolvat viața. Mi-a găsit însă două scări de bloc unde puteam face curățenie sâmbăta. Rodica stătea cu cei mici. Un vecin mi-a reparat mașina de spălat și a acceptat banii în trei rânduri. La brutărie am cerut un program mai potrivit, cu inima cât un purice. Șefa a spus da.
Am început să respir. Puțin, dar am început.
După trei săptămâni, mama m-a sunat.
— Aud că te plângi pe la vecini. Frumos îmi stă mie.
Stăteam cu telefonul între umăr și ureche și curățam cartofi. Am lăsat cuțitul jos.
— Nu despre tine era vorba, mamă. Despre noi era.
— Eu v-am crescut fără să întind mâna.
Mi-am amintit cum mă lăsa la tanti Ileana când lucra schimbul doi. Cum vecina ne aducea zacuscă. N-am contrazis-o.
— Aveam nevoie să-mi spui măcar că-ți pare rău.
A tăcut. Din televizorul ei se auzeau aplauze.
— Ești prea sensibilă, a zis într-un târziu.
N-am mai încercat s-o conving. Vorbim și acum, rar. Dar nu-mi mai fac planurile bazându-mă pe un răspuns pe care nu mi l-a dat niciodată.
Într-o seară, Ioana a vărsat laptele rămas. Am ridicat vocea înainte să mă pot opri. Ea și-a strâns umerii și a început să șteargă masa cu mâneca.
M-am oprit. I-am luat cârpa din mână și m-am așezat lângă ea.
— Sunt obosită și speriată. Dar nu e vina ta. Îmi pare rău că am țipat.
S-a lipit de mine, încă încordată. Am ținut-o până s-a liniștit.
Nu pot să le dau copiilor tot ce cer. Dar pot să-i ascult fără să-i fac să regrete că au venit la mine.
Eu încă învăț să cer ajutor fără rușine. Ei de ce ar trebui să învețe aceeași frică?