Le-am dăruit fiului și nurorii apartamentul meu, iar după nașterea nepotului am aflat că nu mai aveam voie nici să sun la ușă

— Mamă, nu mai încerca cheia. Am schimbat yala.

Radu stătea în pragul apartamentului în care îl crescusem. Eu țineam o cratiță cu ciorbă într-o mână și cheia în cealaltă. Dinăuntru se auzea nepotul meu plângând.

— De ce n-ai spus?

Fiul meu s-a uitat spre lift.

— Tocmai despre asta voiam să vorbim. Nu poți veni când vrei tu.

În ziua aceea venisem fiindcă mă sunase cu o seară înainte să mă întrebe cum se face ciorba de perișoare. Înțelesesem că au nevoie de ajutor. Poate înțelesesem doar ce voiam eu.

Cu cinci luni înainte, le dăruisem apartamentul. Două camere într-un bloc vechi din Ploiești, cumpărate împreună cu soțul meu după ani de rate și concedii petrecute acasă.

De când murise el, locuiam singură. Radu și Ioana stăteau cu chirie, iar când ne-au spus că așteaptă un copil, primul lor gând fusese tot la bani.

— Numai chiria ne mănâncă jumătate din salariul meu, spusese Radu.

Ioana răsucea între degete un bon de la farmacie.

— Nu știm cum o să ne descurcăm.

Eu am fost cea care a venit cu ideea. Sora mea, Elena, rămăsese și ea văduvă. Avea o cameră liberă. Ne-am zis că ne ținem de urât.

La notar, doamna m-a întrebat dacă vreau să păstrez un drept de locuire.

— Nu e nevoie. E băiatul meu.

Radu mi-a strâns mâna. Ioana m-a îmbrățișat pe trotuar și mi-a spus că nu va uita niciodată.

Am plecat din apartament cu două sacoșe și valiza maro. Vesela bună am lăsat-o acolo. Și perdelele. M-am gândit că le prind bine, să nu mai cheltuiască.

La început mă chemau duminica. Duceam șnițele, spălam ce rămânea prin chiuvetă și plecam înainte să se întunece.

Apoi, după nașterea lui Matei, vizitele au început să se rărească.

„Nu azi, că n-am dormit.”

„Ioana e obosită.”

„Te sunăm noi.”

Înțelegeam. Crescusem și eu un copil. Numai că telefonul nu mai suna decât dacă trebuia plătită întreținerea până intra salariul sau dacă aveau nevoie să ridic un colet.

În seara cu cheia, Radu a luat cratița, dar nu s-a dat din ușă.

— Ioana simte că o verifici. Că te uiți dacă e curat, dacă are grijă de copil.

— Ai auzit tu vreodată să-i spun ceva?

— Nu trebuie să spui. Și când oftezi…

Mi-am băgat cheia în buzunar. Din spatele lui a apărut Ioana, cu Matei lipit de umăr.

— Știu că ne-ai ajutat enorm, a spus ea. Dar eu simt că apartamentul tot al dumneavoastră este.

— În acte nu mai este, am răspuns. Am avut grijă de asta.

A ieșit mai rău decât voiam. Ioana a început să plângă, copilul s-a speriat, iar Radu mi-a spus că nu era momentul. Am coborât pe scări. Nu voiam să mă vadă vecina de la trei așteptând liftul cu fața aceea.

La Elena, am mințit că mă durea capul.

După două săptămâni, am auzit-o vorbind încet la telefon cu fata ei:

— Nu pot să-i spun să plece. Dar nici eu nu mai am loc de mine.

Nu era răutate. Îi ocupasem camera în care cosea, îi schimbasem liniștea. Stăteam amândouă în bucătărie și ne ceream scuze când deschideam același sertar.

Atunci am căutat o garsonieră. După chirie și medicamente, din pensie îmi rămâneau bani numărați. Am întrebat și un avocat despre donație. Mi-a spus limpede că regretul nu desface un act.

L-am chemat pe Radu la o patiserie.

— Nu vreau casa înapoi. Vreau să știi că eu nu am unde să stau fără să încurc pe cineva.

A rupt colțul șervețelului și a rămas cu el între degete.

— Credeam că îți e bine la mătușa Elena.

— N-ai întrebat.

Mi-a propus să plătească o parte din chirie. Am acceptat. Nu din prima, recunosc. Mândria mea era și ea pe-acolo, făcea gălăgie.

Acum locuiesc într-o garsonieră la parter. Radu vine cu Matei sâmbăta, după ce mă sună. Cu Ioana vorbesc încă stângaci. N-am reparat totul și nici nu mai spun că nu contează.

Îmi iubesc fiul. Dar dacă aș putea întoarce ziua de la notar, mi-aș păstra dreptul de a avea un acoperiș al meu.

O mamă trebuie să dea chiar tot ca să dovedească faptul că își iubește copilul? Eu abia acum învăț să răspund fără să mă simt vinovată.