Soțul meu punea banii deoparte pentru „viitorul nostru”, iar eu număram monedele la casă ca să-i cumpăr copilului lapte

— Scoateți iaurturile și pieptul de pui. Laptele rămâne, am spus, fără să mă uit la oamenii din spate.

Mara mă ținea de mânecă. Casiera a încercat încă o dată cardul. Refuzat. Mai aveam treizeci și doi de lei în portofel și patru zile până la salariu.

— Mami, am luat prea multe?

Avea cinci ani. Mi-a venit să plâng tocmai fiindcă întrebase încet.

Acasă, Radu stătea la masă, cu telefonul lângă farfurie.

— Iar n-ai bani? Pe ce s-au dus?

Am pus laptele în frigider. Apoi am scos caietul din sertarul cu prosoape și l-am trântit între noi.

— Uite. Pe ce ne ține în viață până la următorul tău transfer.

Lucram patru ore la recepția unui cabinet stomatologic. Luam două mii de lei. Programul scurt îl hotărâserăm împreună, după ce Mara răcise de trei ori într-o lună și mama mea începuse tratamentul pentru genunchi. Nu mai putea veni zilnic.

Radu câștiga aproape opt mii. Îmi transfera lunar două mii pentru casă. Restul, spunea el, mergea în economii. Apartamentul era moștenit de la bunica lui, deci nu aveam rată.

La început mi s-a părut că suntem norocoși.

Numai că din cei patru mii plăteam întreținerea, curentul, gazele, mâncarea, grădinița, medicamentele și tot ce apărea. Eu nu-mi mai cumpărasem o pereche de pantofi de doi ani.

Radu avea bani separat pentru benzină și mesele de la serviciu. Când îi ceream ceva în plus, trebuia să explic.

— Ghete iar? Abia i-ai luat.

— În toamnă. Acum o strâng.

— Poate nu trebuia să iei unele așa scumpe.

Costaseră o sută douăzeci de lei.

În seara cu supermarketul, a răsfoit caietul fără grabă.

— Uite, aici. O sută optzeci de lei la farmacie.

— Antibioticul Marei și siropul. Ai fost cu mine la medic.

— Bine, dar trebuie să fim mai organizați.

M-am așezat. Îmi tremurau picioarele.

— Când spui „noi”, de ce înseamnă întotdeauna eu?

A închis caietul.

— Eu aduc grosul banilor. Tu ai timp să te ocupi de casă.

Pe uscător erau cămășile lui. În chiuvetă, caserola lui. Pe telefon aveam mesajul educatoarei despre serbare și programarea Marei la dentist. Le-am privit pe rând, ca și cum le vedeam prima dată.

— Și timpul ăsta al meu nu costă nimic?

— Hai, Ioana. Nu-mi cere acum salariu că speli două farfurii.

Nu i-am răspuns. M-am dus la baie și am dat drumul la apă. Nu voiam să mă audă Mara.

A doua zi i-am cerut acces la contul de economii.

— De ce? Nu ai încredere în mine?

— Am încredere că există banii. Nu mai am încredere că sunt și ai mei.

Mi-a arătat telefonul. Șaptezeci și patru de mii de lei.

M-am uitat mult la ecran. Copilul nostru purta ghete strâmte, iar eu amânasem controlul ginecologic din februarie.

— Pentru ce îi păstrăm?

— Dacă pățesc ceva? Dacă rămân fără serviciu?

Știam povestea. Tatăl lui rămăsese șomer, iar mama lui împrumutase bani de întreținere de la vecini. Radu încă ținea minte cum băteau oamenii la ușă.

— Înțeleg că ți-e frică, i-am spus. Dar eu trăiesc deja cum ți-e ție frică să nu ajungem.

A lăsat telefonul jos.

N-am rezolvat atunci. S-a supărat că îi stricam planurile. Eu m-am supărat că trebuia să dovedesc că avem nevoie să mâncăm. Două zile am vorbit numai despre Mara.

Duminică i-am spus că cer program întreg.

— Și cine ia copilul?

— Asta trebuie să hotărâm amândoi. Nu pot să câștig jumătate pentru familie și apoi să fiu judecată că aduc prea puțin.

A început să spună ceva, dar s-a oprit.

Am făcut bugetul cu facturile pe masă. Nu estimări, nu reproșuri. Sume. Am stabilit contribuții proporționale cu veniturile într-un cont pentru cheltuieli, cu două carduri. Economiile urmau să fie discutate după ce acopeream nevoile casei.

Programul întreg îl încep luna viitoare. Radu o ia pe Mara trei zile pe săptămână. Deja a uitat o dată și a trebuit să plece dintr-o ședință. N-am sărit eu să repar.

Încă mă încordez când îmi sună telefonul la cumpărături. Ieri era el. Voia să știe ce mărime poartă Mara la ghete.

Nu știu încă dacă ne vindecăm sau doar învățăm să nu ne mai rănim.

Dar câtă siguranță poate avea o familie dacă unul dintre noi trebuie să ceară voie pentru orice?