Soacra mea i-a spus fetiței că e „proastă de dă în gropi”, iar soțul meu a continuat să mănânce. În seara aceea, am hotărât că nu ne mai întoarcem
— Degeaba ai nouă ani, Mara. Ești proastă de dai în gropi dacă nici o poezie nu poți spune fără să te bâlbâi.
Soacra mea a împins coșul cu pâine spre mijlocul mesei. Fetița a rămas cu gura întredeschisă. Lângă ea, fratele ei de cinci ani strângea un șervețel ud de zeamă.
M-am uitat la Radu. Tăia friptura în bucățele egale.
— Ai auzit ce i-a spus?
— Hai, Ioana, mâncăm și noi liniștiți?
Veniserăm de la Ploiești la Buzău, ca în aproape fiecare a doua duminică. Două sacoșe cu cumpărături, prăjituri luate pe drum și copiii îmbrăcați frumos, de parcă mergeam mereu la o inspecție.
Mara nu voia să spună poezia. O învățase, dar în fața bunicilor uita tot. Cu o lună înainte, bunicul râsese că are „capul numai bun să țină căciula”. Atunci îi spusesem că glumește. Îmi venea să-mi dau una pentru asta.
— Să nu mai vorbiți așa cu ea, am spus.
Socrul meu a lăsat furculița jos.
— Așa îi crești tu, cu mănuși. Uite-l și pe Vlad, plânge din orice. Băiat smiorcăit.
Vlad și-a ascuns mâinile sub masă.
— Ajunge. Radu, spune și tu ceva.
El a oftat fără să ridice ochii.
— Știi cum sunt. Nu merită să facem scandal.
Nu știu ce m-a durut mai tare: vorbele lor sau faptul că pentru el scandalul începea abia când mă apăram eu.
M-am ridicat și am luat gecile din cuier.
— Copii, plecăm.
Soacra mea a început să plângă înainte să apuc să închid fermoarul lui Vlad.
— Pentru voi gătesc de dimineață! Asta merit?
Radu ne-a ajuns la poartă. Până acasă n-a vorbit. Mara privea pe geam și își ștergea obrajii cu mâneca, pe ascuns.
După ce au adormit copiii, el a trântit cheile pe masa din bucătărie.
— I-ai umilit în casa lor.
— Dar pe Mara cine a umilit-o?
— Sunt părinții mei, Ioana. Ne-au ajutat cu avansul la apartament.
Cei douăzeci de mii de lei. Îi auzeam pomeniți la fiecare ceartă. Noi plăteam rata, întreținerea și restul vieții, dar banii aceia păreau să le fi cumpărat dreptul de a spune orice.
— Le dăm înapoi, am zis.
— Din ce? Din salariul tău de la recepție?
A tăcut imediat. Eu am rămas cu mâna pe buretele de vase. Nu câștigam mult, dar lucram și sâmbăta ca să plătim logopedia lui Vlad.
— Nu trebuia să spun asta, a murmurat.
— Nu. Nu trebuia.
În seara aceea i-am spus că eu și copiii nu mai mergem la Buzău. El putea să-și viziteze părinții. Nu-i ceream să aleagă, deși asta a auzit.
Au urmat trei săptămâni de uși închise încet, mai rău decât trântite. Soacra suna când știa că sunt la serviciu. Cumnata mea, Alina, mi-a scris că bătrânii trebuie respectați și că stric familia pentru o vorbă.
O vorbă. Numai că Mara mă întreba înaintea fiecărei vizite dacă bunica era bine dispusă.
Într-o joi, căutând carnetul pentru ședința cu părinții, am găsit în ghiozdanul ei o foaie îndoită. Scrisese de câteva ori: „Nu sunt proastă.”
Am întrebat-o de ce.
— Ca să țin minte când mă întreabă doamna la tablă.
M-am așezat lângă ea pe covor. Atât am putut. Am ținut-o în brațe până m-a întrebat dacă sunt supărată pe ea.
Seara i-am arătat foaia lui Radu.
A citit-o în picioare, cu geaca încă pe el. Apoi s-a așezat.
— Și mie îmi zicea tata așa, a spus după un timp. Am crezut că… nu știu ce-am crezut.
Nu l-am îmbrățișat. Eram încă prea furioasă.
Duminica următoare s-a dus singur la părinți. S-a întors devreme. Le spusese că nu mai acceptăm jigniri și că, înainte să revadă copiii, trebuie să vorbească frumos cu ei. Mama lui îl acuzase că nu mai era omul de dinainte de căsătorie.
Nu s-a rezolvat totul. Încă îmi reproșează uneori că sunt prea categorică. Eu încă tresar când aud telefonul duminica.
Deocamdată, vizitele sunt oprite. O dată pe săptămână vorbim împreună cu bunicii, dacă vor și copiii. La prima ironie, închidem. Am făcut-o deja o dată.
Mă doare că am ajuns aici. Dar mă doare și mai tare că fetița mea a trebuit să-și scrie singură că nu e proastă.
Ce fel de respect i-aș fi învățat dacă le ceream să mai înghită puțin, numai ca adulții să nu se supere?