M-am întors de la maternitate cu fetița în brațe și am găsit pătuțul tot în cutie. Soțul meu mi-a spus că avea treabă
— Ai avut patru zile, Mihai. Unde o culc?
Stăteam în hol cu Ana în brațe, cu operația trăgându-mă la fiecare mișcare. Pătuțul era încă în cutie, lângă pantofi. Pe masa din bucătărie se întărise o farfurie cu paste. Din sufragerie, soțul meu mi-a făcut semn să vorbesc mai încet.
— Sunt într-o ședință, Ioana. Imediat.
Fetița a început să plângă. Eu am rămas cu sacoșa de la maternitate atârnată de încheietură, așteptând să vină cineva să mi-o ia.
Nu s-a ridicat.
La externare venise tata cu mașina. Mihai spusese că avea de predat un proiect și că ne aștepta acasă. Îmi închipuisem măcar un pat curat, o supă, un loc unde să schimb copilul.
Am găsit cearșaful mototolit de când plecasem să nasc.
Seara, când a închis calculatorul, i-am cerut să monteze pătuțul.
— Acum? N-am mâncat nimic de azi-dimineață.
M-am uitat la farfuria de pe masă.
— Nici eu.
A oftat, de parcă tocmai îi mai dădusem o sarcină nedreaptă.
Nu eram bogați. Aveam rată la apartamentul nostru din Ploiești și așteptam indemnizația mea, care întârzia. Știam că îi era frică de bani. Luase proiecte suplimentare și răspundea la telefon inclusiv duminica.
Dar frica lui umplea toată casa. Pentru a mea nu mai rămânea loc.
În prima noapte, Ana a plâns aproape fără oprire. Încercam s-o alăptez, mă ustura tot corpul și nu știam dacă îi ajunge laptele. Mihai s-a întors cu fața la perete.
— Mâine lucrez. Poți să mergi cu ea în sufragerie?
Am mers. Cu pași mici, ținându-mi burta cu palma.
Pe la patru dimineața am plâns și eu. Încet, să nu-l trezesc. Acum mi-e rușine că atunci mi se părea normal să am grijă și de somnul lui.
A treia zi m-a sunat mama.
— Ai mâncat ceva cald?
Întrebarea aceea simplă m-a rupt.
A venit într-o oră, cu ciorbă în două borcane și o sacoșă de rufe curate. Nu m-a întrebat de ce nu strânsesem. S-a spălat pe mâini, a luat copilul și mi-a zis:
— Mănâncă. După aia dormi.
După-amiază a venit și Cristina, prietena mea. Ea și mama au montat pătuțul. Le auzeam din dormitor cum căutau un șurub căzut sub dulap, iar eu plângeam în pernă, de ușurare și de ciudă.
Când Mihai a ieșit din ședință, Cristina strângea ambalajele.
— Puteai să-mi spui că ai nevoie de ajutor, mi-a zis el.
Mama a lăsat prosopul din mână.
— Ți-a spus. Tu ai zis „imediat”.
S-a înroșit și s-a închis în sufragerie.
Mai târziu, am găsit pe telefonul lui un mesaj către fratele său, Radu. Îmi ceruse să-i citesc un cod primit, iar conversația rămăsese deschisă.
„Ioana e numai nervi. Au venit și ai ei să mă controleze. Parcă eu nu muncesc pentru toate.”
N-am căutat mai departe. Mi-a fost suficient.
A doua zi am pus într-o geantă haine pentru mine și Ana. Când a văzut-o lângă ușă, a rămas nemișcat.
— Ce faci?
— Merg la mama dacă nu putem vorbi serios.
— Mă ameninți acum, când abia fac față cu banii?
— Nu-ți cer să nu muncești. Îți cer să fii și tată. Și soț. Eu nu mai pot așa, nu pot.
Mi-am șters nasul cu mâneca. Nici măcar nu mai aveam putere să par demnă.
I-am spus concret: seara fără calculator, schimbatul copilului, cumpărăturile, o masă făcută fără să-i las instrucțiuni. Și două ore în care să pot dormi știind că nu mă cheamă pentru fiecare scutec.
— Ori împărțim viața asta, ori plec. Nu ca să te pedepsesc. Ca să am ajutor.
S-a așezat pe marginea scaunului.
— Mi-e frică să nu rămânem fără bani.
— Și mie mi-e frică. Dar eu am rămas singură cu frica mea și cu un copil.
N-a promis că se schimbă peste noapte. A doua zi și-a sunat șeful și a cerut concediul paternal pe care îl tot amânase.
Primele zile a întrebat unde ținem aproape orice. M-am enervat. A învățat. A ars o oală, a adormit cu hainele pe el, apoi a început să vadă singur ce era de făcut.
Au trecut șase săptămâni. Geanta am desfăcut-o, dar discuția nu am uitat-o.
Încă mă întreb de ce a trebuit să ajung la ușă ca să fiu auzită. Oare câte femei cer ajutor mult timp înainte să spună că pleacă?