Am plecat cu copilul la mama după ce soacra mi-a spus că în casa mea nu decid doar eu. La întoarcere, soțul meu a trebuit să aleagă

— Lasă lingurița jos, Elena. Nu-i mai da, te rog.

Soacra mea s-a uitat la mine și i-a mai îndesat lui Matei o gură de griș cu dulceață. Băiatul întorcea capul, frecându-se la ochi. Era aproape zece seara.

— Tu nu vezi că-i e foame? Cu regulile tale îl culci nemâncat.

Andrei stătea în ușa bucătăriei, cu telefonul în mână.

— Spune și tu ceva, i-am cerut.

A oftat de parcă eu eram problema care trebuia rezolvată înainte de culcare.

— Mama doar vrea binele nostru.

Atunci am tras scaunul și m-am așezat. Îmi tremurau picioarele. Nu mai aveam putere nici să țip.

Elena locuia cu noi de un an și opt luni. Venise după moartea socrului meu, „până își mai revine”. Garsoniera ei rămăsese închisă, în celălalt capăt al Brașovului. Mi se păruse firesc s-o primim. Aveam și eu mamă. Știam că singurătatea nu se oprește când închizi ușa dormitorului.

Numai că, treptat, eu devenisem musafirul.

La început erau lucruri mici. Îi schimba lui Matei bluza fiindcă „îl trage curentul”. Îl trezea din somnul de prânz ca să nu piardă ciorba caldă. Îi dădea biscuiți înainte de masă, apoi mă certa că nu mănâncă ce gătesc eu.

Când mă întorceam de la serviciu, găseam iar televizorul pornit și copilul pe canapea, deși stabiliserăm cu Andrei să nu-l lăsăm ore întregi la desene.

— Eu am crescut un copil sănătos, spunea ea. Acum vă trebuie instrucțiuni pentru orice.

Andrei zâmbea încurcat. Uneori îmi făcea semn s-o las. Alteori mă lua deoparte:

— Ne ajută cu el. Ce facem dacă se supără?

Rata ne lua aproape un salariu. Eu revenisem la contabilitate înainte să împlinească Matei doi ani. Ajutorul ei conta, asta nu neg. Dar ajunsesem să-l plătesc prin tăcere.

În seara aceea, copilul adormise târziu după-amiază fiindcă Elena îl ținuse treaz până terminaseră niște rude vizita. Apoi refuzase cina. Eu îi dădusem iaurt și voiam să-l culc, dar ea pusese laptele la fiert fără să mă întrebe.

— Sunt mama lui, am spus.

Elena a lăsat lingurița în castron.

— Și eu ce sunt aici? Bună numai să vă spăl și să vă țin copilul?

— Nu asta am zis.

— Dar asta faci să înțeleg!

Andrei mi-a cerut să vorbesc mai încet. Mie.

L-am luat pe Matei în brațe și am mers în dormitor. Când a adormit, am scos geanta de voiaj.

— Ce faci acum? a întrebat Andrei.

— Mâine plec la mama, la Ploiești. Câteva zile.

— Pentru un castron de griș?

Am rămas cu un body în mână.

— Dacă tu chiar crezi asta, nu știu ce mai avem de vorbit.

La mama am dormit prost prima noapte. Matei mă căuta cu mâna prin somn, iar eu verificam telefonul. Andrei îmi scrisese doar: „Ați ajuns?”

Mama nu m-a întrebat de ce n-am răbdat. Mi-a pus o farfurie în față și a stat lângă mine până am început să plâng.

A doua zi, Andrei a sunat. Mi-a spus că maică-sa plânge și că vecina întrebase unde suntem.

— Dar tu de mine ai întrebat-o? Cum eram înainte să plec?

A tăcut.

I-am spus că îmi petreceam drumul de la serviciu pregătind explicații pentru ce avea să-mi reproșeze acasă. Că nu mai voiam încă un copil. Nu pentru că nu-mi doream, ci fiindcă nu mai puteam trăi așa.

Atunci m-a ascultat până la capăt.

M-am întors după patru zile. Înainte să despachetez, ne-am așezat toți trei la masă.

— Nu vreau s-o alungi pe mama ta, i-am spus. Vreau să nu mă mai lași singură când hotărârile noastre sunt călcate în picioare.

Am spus clar: mesele, somnul și regulile lui Matei le stabileam noi. Sfaturile erau binevenite, nu și schimbările făcute pe ascuns. Iar când apărea un conflict, Andrei trebuia să participe, nu să dispară în telefon.

— Dacă nu putem respecta asta, eu mă mut. Nu doar pentru câteva zile.

Elena și-a strâns buzele.

— Deci acum trebuie să cer voie pentru orice?

— Pentru copil, trebuie să ne întrebi, a spus Andrei.

M-am uitat la el. Era prima dată când nu adăuga nimic ca să îndulcească răspunsul.

Nu s-a schimbat totul atunci. Au urmat tăceri, supărări și discuții despre întoarcerea ei în garsonieră. Dar, săptămâna trecută, când Elena a vrut să-l trezească pe Matei, Andrei a oprit-o înainte să intervin eu.

Încă mă doare că a trebuit să plec pentru a fi auzită. Oare cerusem prea mult sau mă obișnuisem prea tare să cer prea puțin?