Soțul meu avea un copil cu altă femeie, în timp ce eu număram banii pentru ghetele fiicei noastre. Înainte să cer divorțul, am chemat-o pe mama lui
— Tati, vii mâine la serbare? Mama a zis că poate de data asta vii.
Vocea băiețelului s-a auzit din telefonul lui Radu, lăsat pe masa din bucătărie. Mesajul pornise când atinsesem ecranul, crezând că era de la învățătoarea fiicei noastre.
Am rămas cu mâna pe telefon. Din baie curgea apa. În camera ei, Ilinca decupa fulgi pentru școală.
Când Radu a ieșit, eu am întrebat dacă mai vrea ciorbă.
Atât am putut.
Eram căsătoriți de doisprezece ani. Aveam un apartament cu credit în Ploiești, o fată de nouă ani și o mașină care cerea mereu câte ceva. Eu lucram la contabilitatea unui depozit. El coordona echipe de montaj și lipsea des, uneori peste noapte.
În ultima vreme, banii nu ne mai ajungeau.
— Luna asta iar au întârziat primele, îmi spunea.
Îl credeam. Amânasem dentistul, cumpărasem ghetele Ilincăi la reducere și îi cerusem mamei trei sute de lei până la salariu.
În seara mesajului n-am dormit. Mă uitam la spatele lui și încercam să-mi spun că exista o explicație. Un nepot. Copilul unui coleg. Orice.
A doua zi am deschis istoricul contului comun, la care aveam acces amândoi. Până atunci verificasem doar ratele și facturile.
De aproape trei ani plecau lunar bani către aceeași femeie: Alina. Câte opt sute, o mie două sute, uneori mai mult. La detalii apăreau lucruri pe care nu voiam să le înțeleg: „grădiniță”, „analize”, „chirie”.
Am cerut extrasele și le-am salvat. Am pus deoparte facturile noastre restante și mesajele în care îmi spunea că nu avea bani.
Nu știu nici acum cum am mers la serviciu în zilele alea. Am greșit de două ori aceeași factură. La prânz mă închideam în toaleta depozitului și stăteam acolo până nu-mi mai tremura bărbia.
După o săptămână am sunat-o pe Alina. Numărul era pe o factură de curier venită pe adresa noastră.
— Sunt soția lui Radu.
A urmat o liniște în care am auzit un copil cerând apă.
— Mi-a spus că sunteți despărțiți. Că locuiți împreună doar pentru fată.
Băiatul avea patru ani. Îl chema Matei.
N-am înjurat-o. Nici n-am liniștit-o. I-am spus doar că nu eram despărțiți și că în august fuseserăm cu Ilinca la mare.
Ea a început să plângă.
Eu am închis. Nu mai aveam loc și pentru durerea ei atunci.
Înainte să vorbesc cu Radu, am chemat-o pe mama lui, doamna Elena. O rugasem să vină când Ilinca era la școală. Mi-era teamă că, după aceea, el avea să spună tuturor că inventasem, că exagerasem.
Am pus extrasele pe masă.
— Are un băiat, i-am spus. De patru ani.
N-a întrebat cu cine. Și-a strâns doar geanta în poală.
Atunci am înțeles.
— Știați?
— Am aflat anul trecut. I-am zis să termine… să se gândească la voi.
M-am ridicat să opresc fierbătorul, deși apa fiersese deja.
— Ați venit de Crăciun. Mi-ați văzut părinții aducând sacoșe cu mâncare fiindcă eram strâmtorați. Și n-ați spus nimic.
— Ce puteam să fac? E copilul meu.
— Și Ilinca al cui copil e?
N-a răspuns.
Radu a venit acasă înainte de prânz. Îl sunase ea.
A văzut hârtiile și s-a așezat fără să-și scoată geaca.
— Am făcut o prostie. Dar pe voi vă iubesc.
— O prostie durează patru ani?
A întins mâna peste masă. Mi-am tras-o pe a mea.
— Pot să repar. Mergem la terapie. Nu mai lipsesc. Îți dau tot salariul, verifici tu tot.
— Nu vreau să-ți verific viața, Radu. Voiam să trăiesc în ea.
A început să plângă abia când am spus că vorbisem cu o avocată. Mi-a cerut să mă gândesc la Ilinca.
Tocmai la ea mă gândeam.
Nu mă durea că trimisese bani copilului. Matei avea dreptul să fie îngrijit. Mă durea că făcuse din mine, fără să știu, omul care acoperea tot ce lipsea acasă.
Am depus cererea de divorț luna următoare. Încă plătesc rate, încă mă sperie cheltuielile neprevăzute. Ilinca știe că ne despărțim, că nu e vina ei și că tatăl ei rămâne tatăl ei.
Uneori îmi spune că îi e dor să mâncăm toți trei. Atunci mă duc puțin în bucătărie, să nu mă vadă.
Încă mă întreb dacă o să înțeleagă de ce am plecat. Sper doar să nu învețe vreodată că, pentru a păstra o familie, trebuie să te prefaci că nu te doare.