Tata mi-a spus că sora mea „nu e sângele nostru”. În seara aceea, am plecat cu ea de mână din casa în care crescuserăm
— Pune pâinea jos. N-ai făcut nimic ca s-o meriți.
Tata stătea în ușa bucătăriei, iar sora mea ținea o felie de pâine deasupra farfuriei. Când m-a văzut, a lăsat-o imediat, de parcă o prinsesem furând.
Venisem să aduc niște medicamente pentru mama. Aveam douăzeci și șase de ani și locuiam într-o garsonieră închiriată, la câteva stații de apartamentul părinților.
— Ce înseamnă asta? am întrebat.
— Nu te băga, Andrei. Vorbeam cu ea.
Ioana avea șaptesprezece ani. Purta hanoracul meu vechi, cu mânecile trase peste degete.
— Am luat șase la matematică, a șoptit.
— Și pentru asta nu mănânci?
Tata a împins scaunul cu piciorul.
— Pentru că eu muncesc și alții își bat joc. Tu ai fost altfel. Cu tine n-am aruncat banii degeaba.
M-am uitat spre mama. Stătea lângă aragaz și freca aceeași pată cu buretele.
Atunci am înțeles că nu asistam la prima ceartă. Doar la prima pe care n-o mai puteau ascunde.
Am luat-o pe Ioana până la magazin, sub pretextul că-mi trebuia cafea. Pe banca din spatele blocului, am întrebat-o de când se întâmpla.
— Nu știu. De mult.
Mi-a spus că tata îi număra banii de autobuz, îi verifica bonurile și o întreba dacă nu-i era rușine să trăiască din salariul lui. Când veneam eu duminica, îi spunea „fata tatii”. După ce plecam, nu-i mai vorbea cu zilele.
Eu îi cumpăram ciocolată și credeam că eram un frate atent. Nici nu știam.
— De ce nu m-ai sunat?
A rupt eticheta sticlei de apă în bucățele.
— A zis că ai și tu destule pe cap. Și că dacă afli ce sunt, poate nu mai vii.
— Ce să aflu?
A început să plângă fără zgomot.
Adevărul mi l-a spus mama, în aceeași seară, pe palier. În casă, tata dăduse televizorul mai tare.
— Ioana nu este copilul lui biologic.
Am privit-o câteva secunde. Așteptam să adauge ceva care să facă propoziția aia mai ușor de înțeles.
Cu optsprezece ani în urmă, părinții mei fuseseră despărțiți câteva luni. Mama rămăsese însărcinată cu un alt bărbat, care plecase când aflase. Tata acceptase să se împace cu ea și să crească fetița.
Bunicii știau. Mătușa știa. Eu crescusem în mijlocul lor fără să bănuiesc nimic.
— Mi-a promis că nu va face diferențe, a spus mama.
— Și când a început să facă?
Și-a strâns halatul la piept.
— Au fost ratele, problemele de la serviciu… După aia, orice ceartă ajungea aici.
— Mamă, astea sunt problemele lui. Nu vina ei.
A coborât privirea.
— Știu. Am tot crezut că pot să-l liniștesc.
M-am întors în sufragerie și am oprit televizorul.
— Ioana vine cu mine în seara asta.
Tata s-a ridicat încet.
— Acum știi. Poate înțelegi și tu ce-am înghițit atâția ani.
— Înțeleg ce a înghițit ea.
— Ai grijă cum vorbești. Eu te-am crescut.
— Și pe ea trebuia s-o crești, nu s-o faci să se teamă să deschidă frigiderul.
A izbit telecomanda de masă. Am tresărit. M-a enervat că, și la vârsta mea, încă tresăream.
— Pentru una care nici măcar nu-i sângele nostru, tu îți întorci spatele la familie?
Ioana apăruse în ușă. Avea rucsacul de școală pe umăr.
— E sora mea, am spus. Să nu mai vorbești așa despre ea.
Mama a ieșit din dormitor cu o sacoșă și geanta cu actele.
— Vin și eu.
Nu i-am spus că făcea asta prea târziu. Aveam să vorbim. Atunci trebuia să ieșim din casă.
În garsoniera mea, mama și Ioana au dormit pe canapea. Eu mi-am întins o pătură pe jos. Mai aveam nouă zile până la salariu și puțini bani pe card, dar dimineață am pus trei farfurii pe masă.
Ioana m-a întrebat dacă putea să ia ultimul iaurt.
— Nu trebuie să ceri voie pentru fiecare lucru, i-am spus.
A dat din cap. Tot nu l-a luat până nu i l-am pus în față.
Au trecut patru luni. Mama a închiriat un apartament mic și a început demersurile pentru divorț. Ioana merge la consiliera școlii. Tata mă sună uneori, dar încă așteaptă să-mi cer eu iertare.
Sora mea mă întreabă uneori dacă acum o văd altfel. Îi spun adevărul: o văd mai bine, fiindcă abia acum îmi povestește prin ce a trecut.
Încă mă doare că n-am observat mai devreme. Dar cum aș fi putut să-i cer ei să mai rabde, doar ca eu să nu-mi supăr tatăl?