Soacra mea intra în casă când voia, iar soțul îmi spunea că sunt egoistă. Până în ziua în care am găsit-o cu actele mele medicale în mână

— De ce ai umblat aici?

Soacra mea stătea lângă patul nostru, cu rezultatele mele medicale în mână. Sertarul era deschis. Pe pătură îmi înșirase lenjeria, două rețete și plicul în care țineam banii pentru rata următoare.

— Făceam ordine, Irina. Nu trebuie să sari așa. Și de ce nu mi-ați spus că ai pierdut sarcina?

Mi-am lăsat sacoșa jos. Un iaurt s-a rostogolit sub comodă. N-am avut putere să-l ridic.

Pierderea fusese cu șase săptămâni înainte. Încă mergeam la serviciu cu absorbante în geantă și încă ocoleam raionul cu hăinuțe pentru copii. Nu-i spusesem nici mamei mele. Aveam nevoie de timp.

Doina avea însă cheie. Asta părea să-i dea dreptul la orice.

I-o dădusem cu doi ani înainte, când plecaserăm câteva zile și trebuia să ude florile. După aceea începuse să vină cât eram noi la muncă. Întâi aducea ciorbă. Apoi spăla vasele, muta farfuriile, arunca bureții fiindcă «miroseau».

Într-o marți mi-am găsit rochia de serviciu într-un sac pentru donații.

— Nu te avantajează. Radu preferă femeile mai îngrijite.

Radu râsese când îi povestisem.

— E mama, mă. Așa vorbește ea. Tu chiar trebuie să pui totul la suflet?

Apartamentul era cumpărat împreună, prin credit. Ai mei ne dăduseră o parte din avans, noi strânseserăm restul. Eu făceam salarizare la o firmă mică, el lucra într-un depozit. După rată, întreținere și cumpărături, calculam până și dacă ne permiteam să comandăm o pizza.

Doina ne mai aducea carne de la țară. Radu îmi amintea asta de fiecare dată când mă plângeam.

De parcă o pungă de șnițele cumpăra dreptul de a-mi deschide sertarele.

În seara cu analizele, am așteptat să vină acasă. Doina plecase supărată fiindcă îi cerusem cheia. O pusese în buzunar și spusese că discută ea cu băiatul ei.

Radu nici nu și-a scos geaca.

— Ai făcut-o să plângă.

— Mi-a citit actele medicale.

— Era îngrijorată.

— Nu știa de sarcină. Acum știe fiindcă a căutat printre lucrurile mele.

A oftat și a pus pâinea pe masă.

— Numai intimitatea ta contează. Femeia ne ajută, iar tu te porți de parcă e o străină. E egoism, Irina.

M-am uitat la el. În spital mă ținuse de mână. Îmi cumpărase covrigi, fiindcă numai pe aceia îi puteam mânca. Cum putea omul acela să stea acum în fața mea și să nu înțeleagă?

— Și durerea mea unde încape?

— Nu începe iar.

Atunci am tăcut. Nu de împăcare. Simțeam că, dacă mai spuneam ceva, aveam să urlu.

A doua zi, colega mea, Alina, m-a găsit plângând în arhivă. I-am spus tot, printre dosare și cutii de toner. Mi-a oferit canapeaua ei pentru câteva nopți.

Am refuzat la început. Mi-era rușine să plec din casa pentru care plăteam jumătate de rată. Mi-era și frică. Dacă plecam și lui îi era mai bine fără mine?

Seara am găsit din nou urmele Doinei: perdelele schimbate și fotografia noastră de cununie mutată pe hol. Pe masa din bucătărie lăsase un bilet: «Am aerisit. Era închis tare.»

Mi-am făcut un bagaj mic.

Radu a apărut în ușa dormitorului.

— Serios? Pleci pentru niște perdele?

— Plec fiindcă nu pot închide o ușă fără să-mi explici că o jignesc pe mama ta.

— Și eu ce să-i spun?

— Că trebuie să sune înainte. Că poate primi un nu. Că cheia se dă înapoi.

S-a uitat la geantă, apoi la mine.

— Ai ajuns să-mi pui condiții.

— Da. Să pot locui și eu aici.

La Alina am dormit prost. În prima dimineață am intrat automat pe aplicația băncii. Rata urma să fie retrasă peste trei zile. Mi-am transferat partea, apoi i-am scris lui Radu că vreau să vorbim, dar nu despre cât de sensibilă sunt.

A venit după patru zile. Avea cheia mamei în palmă.

— I-am cerut-o. Nu mai vorbește cu mine.

Mi-a venit să-l îmbrățișez. În același timp, așteptam acel «din cauza ta».

N-a venit.

— Dar tot cred că puteai să nu pleci, a adăugat.

Nici eu nu m-am întors atunci. Am stabilit să ne întâlnim sâmbătă și să discutăm fără telefoane, fără mama lui între noi. Cheia am luat-o. Încrederea nu se întorcea la fel de simplu.

Încă îl iubesc. Dar cât poți numi răbdare ceea ce te obligă, în fiecare zi, să te faci mai mic?