„Dacă mă iubești, treci apartamentul și pe numele meu.” Când am refuzat, soțul meu și mama lui au spus că eu le distrug familia

— Ori suntem o familie, ori îți păstrezi apartamentul și rămâi singură cu el.

Mihai a împins mapa peste masa din bucătărie. Lângă ea era cana mea ciobită, cu cafeaua rece. Mama lui stătea pe scaunul Anei, iar fetița noastră își făcea temele pe un colț de masă, în sufragerie.

— Vorbește mai încet, te rog.

— Acum te deranjează tonul? Pe mine mă deranjează că soția mea nu are încredere în mine.

Apartamentul era al bunicii Elena. Două camere în București, la etajul patru, fără lift. Îl moștenisem cu șase luni înainte, după ce o îngrijisem aproape doi ani. Încă găseam prin sertare agrafele ei și pungi împăturite.

Eu și Mihai aveam doi copii și locuiam cu chirie. Eu lucram la contabilitatea unei firme mici, el era electrician. Nu ne prisoseau banii. Când se strica mașina, amânam dentistul. Când aveau copiii nevoie de ghete, calculam ce factură mai putea aștepta.

După succesiune, eu văzusem o ieșire: să ne mutăm în apartament și să scăpăm de chirie.

Mihai văzuse altceva.

— Îl vindem, mai luăm un credit și cumpărăm o casă lângă București. Curte pentru copii. O cameră pentru mama. Ne ajută și ea.

Soacra mea, Doina, locuia singură într-un apartament din Ploiești. Avea probleme cu genunchii, dar se descurca. Nu discutaserăm niciodată să locuim împreună.

— Și cu serviciile? Cu școala? am întrebat.

— Tu găsești mereu piedici, a spus el.

Am cerut să facem niște calcule. Rata, naveta, încălzirea unei case. Veniturile noastre abia acopereau cheltuielile de atunci. Mihai mi-a zis că mă agăț de cifre ca să nu recunosc adevărul: nu o voiam pe mama lui.

Nu era chiar așa. Sau nu numai așa.

Doina venea la noi și muta lucrurile prin dulapuri. Îi spunea Anei că sunt prea ocupată ca să-i gătesc „cum trebuie”. Dacă Mihai spăla vasele, îl întreba dacă nu era obosit după muncă. Pe mine nu mă întreba.

— Într-o familie nu există al meu și al tău, mi-a spus într-o duminică.

— Atunci de ce apartamentul dumneavoastră nu intră în plan?

A lăsat lingurița jos.

— Acela e pentru bătrânețea mea.

N-am mai zis nimic. Mihai însă nu mi-a vorbit până a doua zi.

A urmat propunerea să-l trec și pe el proprietar. „Măcar atât”, spunea. Ca și cum jumătate de apartament era un gest mic, pe care îl refuzam din răutate.

I-am propus să păstrăm locuința, să ne mutăm acolo și să economisim împreună pentru ceva mai mare. Renovarea urma s-o plătim amândoi, cu acte pentru cheltuieli. Mă bâlbâiam explicând, de parcă trebuia să cer voie pentru ceva.

— Îți faci dosar împotriva mea? a întrebat.

Mapa de pe masa din bucătărie conținea copii după actele apartamentului. Le luase din sertarul meu. Vorbise deja cu un notar despre posibilitatea unei donații.

Nimic nu se putea face fără acordul meu, am aflat ulterior. Dar el pregătise terenul. Doina venise „să discutăm liniștit”.

— N-o să semnez, am spus.

Mihai s-a ridicat atât de brusc, încât scaunul a zgâriat gresia.

— Pentru niște pereți îți distrugi familia.

Din sufragerie s-a auzit vocea Anei:

— Tati, noi unde o să dormim?

Atunci am închis mapa.

În săptămânile următoare, am trăit ca niște chiriași care se detestă. Comunicam despre cumpărături și copii. El vorbea cu mama lui pe balcon, apoi intra și îmi repeta aproape aceleași cuvinte: egoistă, neîncrezătoare, rece.

Am propus consiliere de cuplu.

— Nu dau bani ca să-mi spună cineva că ai dreptate.

Într-o seară, l-am întrebat direct:

— Dacă mâine aș pierde apartamentul, ai mai vrea să fii cu mine?

— Iar faci pe victima.

Am așteptat un răspuns. El a pornit televizorul.

Divorțul a durat luni. Am plătit avocatul în rate și m-am mutat cu copiii în apartamentul bunicii. Am stabilit locuința lor la mine și un program cu tatăl lor. Nu le-am spus că bunica Doina m-a numit lacomă. Le-am spus că nu e vina lor.

Prima iarnă a fost grea. Un calorifer pierdea apă, iar Mihai întârzia uneori cu pensia de întreținere. Nu eram victorioasă. Eram obosită și mă durea că omul cu care făcusem doi copii ajunsese să mă privească drept un obstacol.

Într-o noapte, Ana m-a întrebat dacă ne mai mută cineva de acolo.

— Nu, mamă. De aici nu.

Încă mă întreb dacă am fi putut salva căsnicia. Dar cum să repari ceva în doi, când unul îți cere să renunți la siguranța ta ca să-i dovedești iubirea?