După 33 de ani de căsnicie, soțul meu a plecat pentru o femeie mai tânără. Eu am rămas cu două căni în dulap și o viață pe care nu știam cum s-o trăiesc

— Lasă prosoapele, Marian. Spune-mi cum o cheamă.

Stătea cu valiza deschisă pe patul nostru, iar eu țineam în mână două prosoape curate. Le scosesem din dulap din obișnuință, să aibă omul ce-i trebuie. După treizeci și trei de ani, mâinile mele încă aveau grijă de el, deși tocmai îmi spusese că pleacă.

— Irina. Dar nu despre ea e vorba.

Am pus prosoapele înapoi.

— Atunci să nu le iei nici pe astea. Nu despre ele e vorba.

Aveam cincizeci și șapte de ani. Ea, treizeci și opt. Am aflat vârsta de la fiica noastră, fiindcă Marian avusese curaj să-i explice ei înainte să-mi spună mie.

Când a plecat, am încuiat ușa de două ori. Apoi am rămas pe hol, cu cheia în mână, până s-a stins lumina de pe scară.

În prima săptămână am fiert mereu prea multă cafea. Puneam două farfurii pe masă și ascundeam una înainte să mă așez. Noaptea ascultam liftul. Mi-era rușine că încă îl așteptam.

Mai rău decât liniștea au fost oamenii.

Doamna Rodica de la trei mă oprea lângă cutiile poștale.

— Te-am văzut cam trasă la față. Trebuie să fii tare.

După care mă întreba dacă apartamentul rămâne la mine.

Sora mea, Doina, venise cu o oală de ciorbă și un sfat:

— Poate dacă te mai aranjai și tu…

Am scăpat polonicul în chiuvetă.

— Să știi că și când eram coafată tot eu spălam toaleta.

N-a mai zis nimic. A pus capacul pe oală, strâmb.

Lucram la secretariatul unei școli. Salariul meu ajungea acum greu pentru întreținere, curent, medicamente și mâncare. Înainte nu numărasem fiecare iaurt. Acum stăteam în magazin și calculam dacă merită să iau pachetul mai mare.

Marian mi-a trimis cinci sute de lei într-o vineri. La explicație scria: «Să te descurci».

I-am privit pe ecran până mi s-au uscat ochii. Nu i-am trimis înapoi. Aveam factura la gaz de plătit. Demnitatea mea nu putea ține loc de bani, asta era.

Fiica noastră, Andreea, venea duminica. Într-o zi mi-a spus că tatăl ei părea, în sfârșit, liniștit.

— Și eu cum par?

A început să rupă eticheta sticlei de apă.

— Nu vreau să aleg între voi.

— Nici nu-ți cer. Dar nu-mi povesti cât de bine îi este. Încă nu pot.

A fost prima limită pe care am pus-o fără să-mi cer scuze după.

În februarie, căutând o pătură, am dat peste cutia mea cu tipare. Pe vremuri coseam fuste și rochii pentru prietene. Marian spunea că împrăștii ațe peste tot, iar eu strânsesem mașina de cusut când Andreea intrase la liceu.

Douăzeci de ani o ținusem sub o husă.

Am dus-o la reparat. M-a costat două sute optzeci de lei și m-am simțit vinovată toată după-amiaza. Seara, când a pornit, am plâns deasupra unei bucăți de pânză.

Nu făceam nimic extraordinar. Doar o sacoșă pentru piață. Dar alesesem singură materialul, culoarea, ora la care să mă opresc.

O colegă m-a rugat să-i scurtez niște pantaloni. Apoi a venit cu o fustă. Am pus un anunț scris de mână la avizier, cu acordul administratorului. Primele încasări mi-au ajuns pentru cumpărăturile unei săptămâni.

Nu mi s-a schimbat viața peste noapte. Mă durea spatele, greșeam tivuri, iar uneori închideam ușa băii ca să nu aud liniștea din sufragerie.

Totuși, începusem să ies sâmbăta. Mergeam la un atelier de desen de la centrul cultural. La prima ședință am spus că nu mă pricep.

— De asta suntem aici, mi-a răspuns profesoara.

Nimeni nu m-a întrebat unde era soțul meu.

Marian a venit primăvara după niște acte. A văzut materialele pe masă și a zâmbit.

— Te-ai apucat iar de cârpit?

Am simțit vechea pornire să strâng repede, să nu-l încurc.

— Cos, Marian. Actele tale sunt pe pantofar.

Pentru divorț am cerut sfatul unei avocate. Nu voiam răzbunare, dar nici să renunț la partea mea din apartament doar ca să par împăcată.

Încă am seri grele. Uneori îmi lipsește omul care credeam că este. Alteori mănânc o omletă direct din tigaie și mă bucur că nu trebuie să gătesc altceva.

Nu mi-am dorit libertatea asta. Dar, dacă tot am rămas cu ea, de ce ar trebui să-mi fie rușine că încep să mă simt bine?