După moartea fratelui său, soțul meu a devenit sprijinul cumnatei mele. Într-o seară, fiica noastră m-a întrebat dacă mai are tată

— Nu mai pune farfuria pentru tata. Oricum nu vine.

Ilinca a spus asta în timp ce scoteam tortul din cutie. Împlinea nouă ani. Pe masă erau șervețele cu flori, două pahare de suc și telefonul meu, pe care apăruse mesajul lui Mihai: „Mai stau puțin la Ioana. Nu mă așteptați.”

Am rămas cu mâna pe capacul cutiei.

— Vine, mamă. A promis.

— Și data trecută a promis.

Fratele ei, Vlad, a întors telefonul cu ecranul în jos. La paisprezece ani, învățase deja să se prefacă nepăsător.

Cu opt luni înainte, Radu, fratele lui Mihai, murise într-un accident pe drumul spre serviciu. Lăsase în urmă o soție, doi băieței și un credit pentru un apartament din Ploiești.

În prima lună, m-am dus zilnic la Ioana. Duceam ciorbă, spălam vase, îi luam copiii în parc. Când rămâneam singură în lift, plângeam și eu. Radu fusese omul care ne reparase centrala într-o seară de Crăciun și refuzase până și banii de benzină.

Mihai aproape că se mutase acolo.

La început, avea sens. Acte, înmormântare, drumuri pentru pensia de urmaș. Apoi au venit cumpărăturile, robinetul stricat, ședințele cu părinții.

La noi, lucrurile puteau mereu să aștepte.

Când Vlad a avut febră, am stat șase ore cu el la camera de gardă. Mihai monta un dulap în camera nepoților. Când s-a stricat mașina de spălat, am cărat rufele la mama. El dusese mașina Ioanei la service.

Nu bănuiam o aventură. Uneori mi se părea și mai greu să explic ce mă durea, tocmai fiindcă el făcea ceva bun.

— Sunt copii fără tată, Ana, mi-a spus când am încercat să vorbim.

— Știu. Dar ai noștri au tată și tot singuri mă întreabă unde e.

S-a uitat la mine de parcă aș fi spus ceva rușinos.

— Nu credeam că poți fi geloasă pe niște copii.

După asta, am tăcut trei săptămâni.

În seara aniversării, Ilinca a cerut să punem tortul în frigider. Nu mai voia lumânări. Atunci l-am sunat.

— Vino acasă.

— Ana, cel mic plânge după Radu. Nu pot să plec așa.

Dincolo se auzea televizorul.

— Și fata ta plânge. Doar că a învățat să nu te mai sune.

A venit după zece. Copiii dormeau. Pe hol, și-a scos pantofii încet, ca și cum liniștea ne-ar fi putut feri de ceartă.

I-am pus în față desenul Ilincăi: trei oameni lângă un tort. El lipsea.

— Nu-ți cer să-i abandonezi. Îți cer să nu ne abandonezi pe noi.

— Ce vrei să fac? Să mă împart în două?

— Vreau să nu mai hotărăști singur cine are voie să aibă nevoie de tine.

Și-a frecat fața cu palmele. Apoi mi-a spus ceva ce nu știam.

În dimineața accidentului, Radu îl rugase să-l ducă la serviciu. Mașina lui nu pornise. Mihai refuzase fiindcă era obosit după tura de noapte. Radu plecase cu un coleg.

— Dacă mă ridicam din pat…

N-a terminat. Plângea cu umerii strânși, fără zgomot.

M-am așezat lângă el. Eram furioasă și mi-era milă de el. Amândouă, deodată.

— Tu nu știai ce urma să se întâmple, Mihai.

— Dar puteam să-l duc.

N-am avut un răspuns care să-i ia durerea. I-am ținut mâna.

Duminica următoare, am vorbit toți trei la masa Ioanei. Îmi tremurau genunchii. Mă așteptam să mă urască.

Ea a ascultat, apoi a împins ceașca de cafea spre mijlocul mesei.

— Mihai, eu te-am rugat să vii și tu ai venit. N-am întrebat ce lași acasă. Îmi pare rău, Ana.

Am stabilit două după-amiezi pentru ajutor și am rugat-o pe soacră-mea să preia unele drumuri. Pentru urgențe, ne sunam. Pentru restul, învățam să așteptăm. Mihai a acceptat să meargă la psiholog.

N-a devenit alt om peste noapte. Încă răspundea la fiecare apel cu vinovăție. Eu încă tresăream când îi suna telefonul la cină.

Într-o joi, Ilinca i-a arătat o problemă la matematică. Telefonul a vibrat. El s-a uitat la ecran, a trimis un mesaj și l-a pus deoparte.

— Hai să vedem unde te-ai încurcat.

Fata nu l-a îmbrățișat. Doar și-a tras scaunul mai aproape de al lui.

Nu știu dacă am cerut prea târziu sau dacă trebuia să am mai multă răbdare. Dar cât poți cere unor copii să înțeleagă, înainte să-i întrebi și pe ei ce îi doare?