„Dacă nu vii mâine, eu ce fac cu copiii?” La 64 de ani, i-am spus fiicei mele că nu mai pot fi bunică, menajeră și soluție pentru orice

— Dacă nu vii mâine, eu ce fac cu copiii? Îi las singuri?

Nora stătea în bucătăria mea cu geanta încă pe umăr. Pe masă aveam o trimitere la cardiologie și o pungă de medicamente. S-a uitat la ele, apoi tot la mine.

— Ai un soț, i-am spus. Eu am nevoie de o zi în care să merg la doctor.

— Deci acum ne scoți ochii pentru tot ce ai făcut?

Asta m-a durut mai tare decât încheietura umflată cu care cărasem, în dimineața aceea, două sacoșe până la etajul patru.

Aveam șaizeci și patru de ani. De când murise soțul meu, îmi făcusem din casa Norei un rost. La început mergeam de două ori pe săptămână, când se întorsese la serviciu după nașterea Anei.

Apoi au apărut ședințele, orele suplimentare, răcelile copiilor. Marțea devenise și miercuri. După aceea, fiecare zi.

La șase și jumătate eram în stație. Îi dădeam Anei micul dejun, îl duceam pe Matei la școală, puneam o ciorbă la fiert. Dacă vedeam rufe, le întindeam. Dacă era chiuveta plină, spălam vasele.

Nu-mi ceruse nimeni toate astea deodată. Le adunasem eu, câte una, până nu mai puteam să le las jos.

Pensia mea era mică. Totuși, cumpăram lapte, fructe, câte un caiet. Nora spunea că-mi dă banii vineri. Vinerea venea rata, apoi întreținerea. Mi-era rușine să mai întreb.

Într-o joi, am întârziat douăzeci de minute fiindcă mă luase amețeala în autobuz.

— Mamă, trebuia să mă anunți! Din cauza ta întârzii iar!

Nici măcar nu m-a întrebat de ce eram albă la față.

În seara aceea am mâncat pâine cu iaurt, fără putere să încălzesc ceva. Atunci am hotărât să vorbesc.

— De luna viitoare vin marți și joi, i-am spus acum, ținând mâinile sub masă. Iau copiii, stau cu ei până la cinci. În rest, trebuie să vă organizați voi. Și nu mai fac toată casa.

Nora a scos cheia mea din buzunar și a pus-o lângă medicamente.

— Am înțeles. Când am nevoie de tine, îți alegi libertatea.

A plecat înainte să-i răspund.

Toată noaptea am vrut să o sun. Mă gândeam la Ana, care adormea cu mâna pe gulerul meu. Dacă plângea după mine? Dacă Nora își pierdea slujba?

Dimineața, telefonul a sunat la șase fără zece.

— Radu nu poate să-i ducă. Are treabă.

— Și eu am programare.

— Tu chiar vorbești serios?

— Da, mamă. Vorbesc serios.

Am plâns după ce am închis. Nu m-am simțit curajoasă. M-am simțit o mamă rea, sincer, asta am simțit.

La cardiologie am stat trei ore. Medicul mi-a schimbat tratamentul și m-a întrebat dacă mă odihnesc. Am început să râd, apoi mi-au dat lacrimile.

Nora nu m-a sunat patru zile. Mi-a trimis doar o poză cu Matei și mesajul: „Întreabă de tine.”

Am răspuns: „Și mie mi-e dor. Marți îl iau de la școală.”

Duminică a venit singură. Avea ochii umflați și o pungă cu mere.

— M-am certat cu Radu, a spus din ușă. I-am zis că nu sunt doar copiii mei.

Am pus ibricul pe foc.

Mi-a povestit că el se obișnuise să ajungă acasă și să găsească totul făcut. Ca și ea. Când dispărusem eu din program, se văzuse câtă muncă rămânea între ei.

— Nu știu cum să le fac pe toate, mamă.

— Nici nu trebuie să le faci singură.

A rămas cu privirea în cană.

— Credeam că vii fiindcă îți place.

— Îmi place să fiu cu voi. Nu-mi place să vă fie indiferent dacă mai pot.

N-am rezolvat totul la o cafea. Au urmat săptămâni cu supărări și rugăminți de ultim moment. Uneori am ajutat. Alteori am spus nu, fără să inventez vreo boală ca să am voie.

Radu și-a mutat două dimineți programul. Matei a rămas după ore la școală, iar Nora a găsit o vecină care putea lua copiii când apărea ceva. Au renunțat la câteva cheltuieli. N-a fost simplu, dar nici imposibil.

Acum, joia, Nora ajunge uneori mai devreme. Mâncăm împreună și îmi povestește despre ea, nu doar ce mai trebuie făcut.

Săptămâna trecută mi-a spus:

— Sâmbătă merg o oră la coafor. Stă Radu cu ei. Tu odihnește-te.

Încă mă încearcă vinovăția când spun nu. Dar cât timp trebuia să mă las pe mine ultima, ca nimeni să nu se supere?