„Mamă, de luni nu mai trebuie să vii.” Când fiul meu l-a înscris pe Andrei la grădiniță, am simțit că mă dă afară din propria familie

— Mamă, de luni nu mai trebuie să vii. Îl ducem pe Andrei la grădiniță.

Radu a spus asta în timp ce-mi punea într-o sacoșă papucii de casă și halatul lăsat la ei. Ioana ștergea masa, deși masa era curată. Eu țineam o caserolă cu perișoare și nu mai găseam unde s-o așez.

— Adică mi-ați strâns deja lucrurile?

— Nu te dă nimeni afară, Victoria, a spus nora mea.

Dar exact așa arăta.

Trei ani mă trezisem la cinci și jumătate, schimbasem două autobuze și ajunsesem înainte să plece ei la serviciu. Radu lucra la un depozit, Ioana era casieră. Rate, întreținere, scutece. Nu-și permiteau bonă, iar eu eram văduvă și aveam o pensie mică, dar timp aveam.

Îl învățasem pe Andrei să mănânce cu lingura. Stătusem cu el în brațe când îl dureau urechile. Prima dată când spusese „buni”, plânsesem deasupra chiuvetei, să nu mă vadă nimeni.

Acum avea trei ani și jumătate. Și, dintr-odată, timpul meu nu le mai trebuia.

— A prins loc la stat, mi-a explicat Radu. Are nevoie de copii, de program.

— Cu mine ce are? Pușcărie?

Ioana a lăsat cârpa jos.

— Nu asta spunem. Dar în parc stă numai lângă tine. Dacă alt copil îi ia o jucărie, sari înainte să apuce el să spună ceva.

M-am uitat la fiul meu. Așteptam să mă apere.

— Uneori chiar faci asta, mamă.

Am plecat cu perișoarele înapoi. O prostie, știu. Dar atunci nu puteam să le las mâncarea și să iau doar papucii.

Luni dimineață m-am îmbrăcat din obișnuință. La șase eram gata, cu abonamentul în buzunar. M-am așezat pe marginea patului și am stat până s-a luminat.

Pe frigider aveam o foaie cu orele lui de masă. Am întors-o cu fața la perete.

În primele zile sunam mereu. A mâncat? A plâns? Educatoarea l-a schimbat dacă a transpirat?

Ioana răspundea tot mai scurt.

Apoi Andrei a început să plângă dimineața. Radu mi-a povestit, fără să se gândească ce făceam eu cu fiecare vorbă.

— Vezi? am izbucnit. Copilul vă spune că nu-i e bine și voi îl lăsați acolo.

— Plânge cinci minute. După aceea se joacă. Ne trimite doamna poze.

Poze primeau ei. Eu nu mai știam nici ce mâncase la prânz.

În a doua săptămână m-au rugat să-l duc eu, fiindcă aveau amândoi program devreme. Andrei s-a agățat de geaca mea la ușă.

— Buni, stăm acasă?

Am simțit o bucurie rușinoasă. Încă mă alegea.

L-am dus la mine și i-am scris Ioanei că mi se pare fierbinte, poate face febră.

N-avea nimic. I-am făcut griș cu lapte și ne-am jucat pe covor. Telefonul vibra pe masă. Nu răspundeam.

La zece, Radu bătea la ușă.

— Ioana a ieșit din tură! Șefa ei abia a lăsat-o. De ce nu răspunzi?

Andrei a ridicat capul dintre cuburi.

— Nu sunt bolnav, tati. Buni a zis că azi nu trebuie.

Fiul meu s-a uitat la termometrul neatins de pe masă.

— Ai mințit?

— Plângea. Ce era să fac?

— Să ne suni. Nu să hotărăști tu și după aia să ne sperii!

Nu-l mai auzisem vorbind așa cu mine.

— Când n-aveați bani de bonă eram bună.

Radu și-a trecut palma peste față.

— Ai fost bună, mamă. Ești. Dar ajutorul tău nu înseamnă că nu mai avem voie să decidem pentru copilul nostru.

După ce au plecat, am strâns cuburile. Unul intrase sub canapea. L-am lăsat acolo.

N-am vorbit câteva zile. Apoi am sunat-o pe Ioana.

— N-a avut febră. Mi-a fost frică să nu mă uite.

A tăcut puțin.

— Știu că-l iubești. Dar acum îmi e teamă să-l mai las cu tine.

Asta m-a durut mai rău decât sacoșa cu papuci.

Nu ne-am împăcat dintr-odată. Mi-am cerut iertare și am început să întreb înainte să fac planuri.

Acum îl iau vinerea de la grădiniță. Mă așteaptă cu desene mototolite și povești despre copii pe care nu-i cunosc încă.

Uneori spune că vrea să mai rămână la joacă. Îmi trag scaunul lângă gard și aștept.

Încă mă doare că nu mai sunt prima lui alegere în fiecare dimineață. Dar dacă îl iubesc, nu trebuie să-i las loc și pentru o lume în care eu nu sunt mereu în mijloc?