Soțul meu mă compara mereu cu fosta lui soție. Când mi-am făcut bagajul, mi-a spus încă o dată cât de diferită fusese ea

— Irina nu punea niciodată atâta sare.

Vlad a împins farfuria, iar ciorba s-a vărsat pe fața de masă. Maică-sa a întins imediat un șervețel, de parcă pata era singura problemă din bucătărie.

— Ea gusta înainte să servească, a adăugat. Era foarte atentă.

Stăteam lângă aragaz în uniforma de la farmacie. Lucrasem zece ore, venisem cu două sacoșe și mă apucasem direct de gătit. Nici nu mersesem la baie.

— Atunci sunați-o pe Irina, am spus.

Mi-a ieșit încet. Atât de încet, încât Vlad m-a pus să repet.

Eram căsătoriți de un an și opt luni. La început, pomenise rar de fosta soție. Îmi spusese că se despărțiseră fiindcă ea nu mai voia familie. Îl crezusem. Când iubești, nu ceri dosarul cu toate variantele adevărului.

Mă mutasem în apartamentul lui din Ploiești. Îmi desfăcusem lucrurile pe două rafturi, fiindcă în restul dulapului erau hainele lui și niște cutii pe care nu voia să le mute.

Apoi începuseră comparațiile.

Irina făcea cozonac. Irina călca inclusiv prosoapele. Irina știa când trebuia să tacă.

Ultima mă durea cel mai tare.

Soacra mea, doamna Viorica, avea cheie. Venea de câteva ori pe săptămână, verifica frigiderul și ridica o sprânceană dacă găsea mâncare comandată.

— Cu două salarii, tot nu vă ajung banii?

Nu ne ajungeau fiindcă plăteam rata la mașina lui Vlad și cumpărasem în rate mașina de spălat. Cea veche se stricase, iar el spusese că n-are rost să scoată bani din economii pentru „mărunțișuri”.

Eu nu aveam economii. Aveam o mamă cu pensie mică și o măsea pe care o tot amânam.

În seara cu ciorba, după ce a plecat maică-sa, m-am așezat în fața lui.

— Mă rănești când mă compari cu ea.

Vlad nu și-a ridicat ochii din telefon.

— Nu te compar. Îți dau un exemplu.

— Sunt soția ta, nu cineva venit la probă.

A oftat, obosit de mine.

— Dacă ai avea mai multă încredere în tine, nu te-ai supăra din orice.

Am plâns în baie, cu robinetul deschis. Mi-era rușine că ajunsesem să mă ascund ca să plâng în casa unde plăteam jumătate din cheltuieli.

Duminica următoare era ziua lui. Am făcut sarmale, salată de vinete și un tort care s-a lăsat puțin la mijloc. Mă trezisem la șase. La douăsprezece, doamna Viorica a intrat cu o tavă de prăjituri.

— Să avem ceva sigur pentru musafiri.

Vlad a râs.

N-a fost un râs mare. Doar un pufnit. Dar eu aveam încă făină pe mânecă și o arsură proaspătă pe deget.

La masă, când cineva a lăudat sarmalele, soacra mea a spus:

— Bune sunt. Dar să fi mâncat din ale Irinei…

Am lăsat furculița jos.

— Eu nu mai pot așa.

Vlad s-a înroșit.

— Nu începe acum. Avem oameni.

Și am tăcut. Iar. Am strâns masa, am pus resturile în caserole și am spălat paharele în timp ce ei beau cafea.

În noaptea aceea i-am scris Irinei. Îi găsisem profilul cu luni înainte, dar nu îndrăznisem s-o contactez.

„Îmi cer scuze. Am nevoie să te întreb ceva. Chiar ai fost atât de fericită cu Vlad?”

Mi-a răspuns dimineață.

„Nu. Și pe mine mă compara cu maică-sa. Am plecat după șapte ani. Îmi pare rău.”

Am citit mesajul pe banca din fața farmaciei. Colega mea, Alina, mi-a adus un pahar cu apă. Nici măcar nu mă întrebase ce am; văzuse că nu reușeam să bag cheia în ușă.

Seara mi-am scos geamantanul.

— Te muți la mă-ta pentru o glumă? a întrebat Vlad.

— Nu pentru o glumă. Pentru toate dățile când ți-am spus că mă doare și ai continuat.

A încercat să-mi ia geamantanul.

— Irina măcar nu făcea teatru.

Am rămas cu mâna pe mâner.

— Și tot a plecat.

Atunci a tăcut.

Acum dorm în camera mea de fată, lângă un dulap care scârțâie. Încă plătesc mașina de spălat rămasă la el. Mi-am făcut programare la dentist și strâng bani pentru o garsonieră cu chirie.

Nu sunt bine în fiecare zi. Uneori îl caut din reflex cu mâna pe partea cealaltă a patului.

Dar nu mai repet în minte scuze înainte să deschid gura.

Oare trebuia să mai am răbdare, cum spune soacra mea? Eu mă întreb cât timp poți rămâne lângă un om care te vrea mereu altcineva.