Fratele meu mi-a lăsat bunicul în grijă „doar două săptămâni”. Într-o seară, bătrânul mi-a spus de ce nu-și mai văzuse fiul de nouă ani

— Dacă mă mai tragi de braț, mai bine mă lași să mor aici!

Bunicul a izbit bastonul de gresie. Eu stăteam în genunchi, lângă cada în care nu reușeam să-l urc, cu bluza udă și telefonul vibrând pe mașina de spălat. Mă suna șefa. Întârziasem iar.

— Nu te trag, bunicule. Încerc să nu cazi.

— Maică-ta te-a învățat să răspunzi așa?

Atunci am scăpat prosopul. Mama murise de trei ani. Nici acum nu putea să-i lase numele în pace.

Cu două săptămâni înainte, fratele meu, Radu, mă sunase după externarea bunicului.

— Ioana, numai până se pune pe picioare. Eu nu pot lipsi de la muncă. Tu ai program mai flexibil.

Lucram la contabilitatea unui depozit din Ploiești. „Flexibil” însemna că puteam recupera seara ce nu terminam ziua. Nu că aveam ore în plus de trăit.

Acceptasem fiindcă bunicul locuia singur, avea optzeci și patru de ani și căzuse în bucătărie. Tata spusese doar:

— Eu în casa aia nu mai intru.

Nu mai vorbeau de nouă ani.

La început mergeam înainte de serviciu și după. Îi încălzeam ciorba, îi puneam pastilele în cutiuță, spălam lenjeria. După ce l-am găsit noaptea pe jos, m-am mutat temporar la el.

Dormeam pe canapeaua pe care dormisem în vacanțele de vară. Numai că acum mă trezeam la fiecare zgomot, cu inima bătând înainte să înțeleg de ce.

Bunicul găsea zilnic ceva greșit. Ceaiul era rece. Pâinea, prea groasă. Nu știam să fac un pat.

Într-o joi am plâns în autobuz fiindcă îmi cumpărasem un covrig și uitasem să-l mănânc. Atât. De-acolo mi s-a tras plânsul, de la un covrig uscat în geantă.

Radu venea duminica, stătea douăzeci de minute și întreba dacă ne descurcăm.

— Nu, i-am spus într-o zi.

A râs scurt, crezând că glumesc.

— Vorbesc serios. Am nevoie să stai tu sâmbătă.

— Am și eu viața mea, Ioana.

M-am uitat la el până și-a coborât ochii.

În seara aceea, bunicul mi-a cerut cutia de pantofi de deasupra șifonierului. Înăuntru erau fotografii, acte și un plic cu numele tatei: Sorin.

— Dă-mi-l să-l rup.

— Ce e?

— Nu-i treaba ta.

Dar ținea plicul fără să-l deschidă. Îi tremura bărbia.

Mi-a spus, pe bucăți, că după moartea bunicii îl acuzase pe tata că luase bani din casă. Mama făcuse atunci naveta la spital cu bunica. Bunicul spusese că sigur cheltuise banii pe „familia ei”.

— Și i-a luat?

A clătinat din cap.

Găsise economiile câteva luni mai târziu, între fețele de masă. Bunica le mutase înainte să se îmbolnăvească.

— Tata știe?

— Am scris. N-am trimis.

Nouă ani încăpuseră într-un plic îngălbenit.

L-am sunat pe tata din bucătărie. I-am spus adevărul, apoi l-am rugat să vină.

— Acum are nevoie de mine? Când a umilit-o pe maică-ta, n-avea?

— Ai dreptul să fii supărat. Dar eu ce vină am?

A tăcut.

— Eu îi spăl cearșafurile, tată. Eu lipsesc de la muncă. Voi vă pedepsiți unul pe altul și nota o plătesc eu.

Nu mi-a răspuns atunci. Nici eu n-am mai avut putere să-l conving.

A doua zi, șefa m-a chemat deoparte. Greșisem două facturi și riscam să pierdem un client. Mi-a dat trei zile de concediu, dar mi-a spus limpede că nu putea continua așa.

M-am întors la bunicul și am pus cheile pe masă.

— Nu mai pot să stau aici în fiecare noapte. Trebuie să găsim altă soluție.

A împins farfuria.

— Du-te. Toți plecați.

— Mă întorc mâine. Dar trebuie să dorm și eu.

Sâmbătă i-am chemat pe tata și pe Radu. Am scris pe o foaie pensia bunicului, cheltuielile și cât costa o femeie din cartier care putea veni câteva ore zilnic. Radu a protestat la sumă.

— Atunci acoperi tu orele acelea, i-am spus.

N-a mai protestat.

Tata a rămas în prag când bunicul a apărut cu plicul.

— Am greșit cu maică-ta, a spus. Și cu tine.

Tata nu l-a îmbrățișat. S-a așezat pe scaunul de lângă ușă și a citit scrisoarea de două ori.

Acum vine marțea. Uneori abia schimbă câteva vorbe. Eu m-am întors acasă, iar bunicul încă se supără când plec.

Îl iubesc, dar nu mai vreau să dovedesc asta ajungând eu la pământ. Oare de ce ne e atât de rușine să spunem că avem și noi nevoie de ajutor?