După nașterea celui de-al treilea copil, i-am spus soțului meu că nu mă întorc acasă dacă mama lui continuă să decidă în locul meu
— Nu îi dați biberonul. Vreau întâi să vorbesc cu asistenta, am spus, încercând să mă ridic în pat.
Soacra mea, Doina, nici nu s-a uitat la mine.
— N-ai lapte destul. Plânge de foame. Radu, spune-i și tu ceva.
Soțul meu stătea lângă ușă, cu sacoșa de schimburi în mână. Eu născusem prin cezariană cu o zi înainte. Mă durea tăietura și încă aveam sonda montată, dar tot mie mi se cerea să cedez.
— Hai, Irina, nu începe acum. Mama vrea să ajute.
Asistenta a luat biberonul de pe noptieră.
— Stabilim cu mama copilului cum îl hrănim. Acum vă rog să ieșiți puțin.
M-am întors spre geam. Nu voiam să mă vadă plângând. Iar.
Aveam deja doi copii: Ana, de șapte ani, și Vlad, de patru. În opt ani de căsnicie, Doina îmi explicase aproape zilnic cum ar trebui să fiu mamă, gospodină și soție.
Intra cu cheia ei când eram la serviciu și întindea rufele „cum trebuie”. Îmi muta oalele, verifica frigiderul, le dădea copiilor dulciuri înainte de masă, apoi îmi spunea că nu mănâncă fiindcă gătesc fără gust.
Odată, Ana m-a întrebat dacă sunt leneșă.
— De ce spui asta?
— A zis bunica. Că stai pe telefon și casa se ține singură.
Căutasem pe telefon un pediatru care să-l primească pe Vlad în aceeași zi. Avea febră de două nopți.
Când i-am povestit lui Radu, și-a frecat fruntea.
— Așa e ea. Nu poți să fii tu mai tolerantă?
Tolerantă fusesem și când ne ajutase cu opt mii de lei pentru avansul apartamentului. De atunci, orice nemulțumire a mea ajungea, cumva, la banii aceia.
— Când v-a fost greu, am fost bună, spunea.
Îi dădeam înapoi câte cinci sute de lei lunar. Uneori amânam dentistul sau cumpăram încălțămintea copiilor la reducere, numai să nu mai simt că îi datorăm și dreptul de a vorbi.
În salon, după ce Doina a ieșit, i-am cerut lui Radu să rămână.
— Cine a chemat-o?
A privit sacoșa.
— Eu. A zis că îți aduce supă.
— Te-am rugat să nu avem vizite azi.
— Nu puteam s-o las la poartă.
— Dar pe mine poți să mă lași singură cu toate astea?
A deschis gura, apoi a tăcut. Din pătuț s-a auzit un scâncet. I-am cerut să mi-l dea pe Tudor și mi-am șters obrazul cu mâneca.
— Nu mă întorc acasă în aceleași condiții, i-am spus. Vorbim toți trei. Serios.
Discuția a avut loc la patru zile după externare. Ana și Vlad erau la sora mea. Tudor dormea lângă mine, iar pe masă rămăsese o cană cu ceai rece.
Doina venise cu o oală de ciorbă și intrase fără să bată.
— Despre asta vreau să vorbim, am spus, arătând spre cheile din mâna ei.
A râs scurt.
— Acum îmi iei și cheia?
— Da. Ne suni înainte să vii. Dacă spunem că nu putem, vii altă dată. Și nu mă mai contrazici în fața copiilor.
Radu se uita la mușamaua mesei. Mi se strânsese stomacul. Eram sigură că urma să mă roage să las de la mine.
— După tot ce am făcut pentru voi? a întrebat ea.
— Îți mulțumesc pentru ajutor. Dar nu pot să mă odihnesc dacă mă tem că intră cineva și mă ceartă că sunt vase în chiuvetă.
— Radu, tu chiar accepți să fiu tratată ca o străină?
El și-a ridicat capul.
— Mamă, eu ți-am dat voie să treci peste ce hotăram noi. Ca să nu te superi pe mine.
Doina a împins scaunul în spate.
— Frumos. Te-a întors împotriva mea.
— Nu. Eu am lăsat-o singură. Inclusiv la spital.
A pus cheia pe masă și a plecat fără să ia oala. Radu a rămas nemișcat. Îi tremura un pic bărbia, dar n-am avut putere să-l liniștesc atunci.
Două săptămâni nu ne-a sunat. El i-a trimis poze cu Tudor și a întrebat-o de sănătate. Nu i-a cerut însă să vină pe ascuns, cum mă temeam.
Acum sună înainte. Uneori oftează când îi spun că dorm copiii. Alteori își mușcă vorbele când vede jucării pe jos. Radu încă se încordează când îi refuză ceva, dar o face.
Nu e o pace deplină. Totuși, ieri am dormit o oră fără să ascult dacă se răsucește cheia în ușă.
Îmi pare rău că Doina se simte îndepărtată. Dar oare ca să fie ea împăcată trebuia să mă simt eu mereu străină în casa mea?