În vara în care am refuzat să mai plec la mare cu familia, soacra mea m-a făcut egoistă. După două zile, soțul meu m-a sunat

— Dacă nu vii, să nu te mai numești mamă! a spus soacra mea, cu mâna pe trollerul deschis în mijlocul sufrageriei.

Am rămas cu tricoul Anei între degete. Mihai stătea lângă ușă, cu cheile mașinii în palmă. Așteptam să spună ceva. Orice.

— Mama exagerează, dar și tu ai ales un moment prost, a zis el.

Atunci am pus tricoul jos.

— Nu momentul e prost. Eu nu mai pot.

Aveam treizeci și opt de ani și nu mai țineam minte ultima vacanță din care mă întorsesem odihnită.

În fiecare iulie mergeam la Eforie, în aceeași vilă cu bucătărie comună. Noi, cei doi copii și părinții lui Mihai. „Ieșim mai ieftin dacă gătim”, spunea soacra mea, Doina. Prin „gătim” înțelegea că eu făceam cumpărăturile, eu găteam și tot eu spălam cratițele.

Lucram la contabilitatea unui depozit. Înainte de concediu închideam situații, plăteam facturi și făceam liste noaptea: medicamente, prosoape, sandale, biscuiții pe care îi mânca Vlad în mașină ca să nu i se facă rău.

Mihai verifica uleiul și alimenta. După aceea spunea că suntem gata.

Anul trecut, Ana făcuse febră în a doua noapte. Eu stătusem cu ea în cameră, schimbându-i tricoul ud. Dimineața, Doina bătuse în ușă:

— Cobori și tu? Tatăl lui Mihai nu poate să-și ia pastilele pe stomacul gol.

Nici nu mă întrebase cum era copilul.

Tot atunci îi auzisem pe balcon vorbind despre mine.

— Irina mereu are o figură de zici că ne face un serviciu, spusese ea.

Mihai râsese scurt.

— Las-o, mamă, așa e ea când e obosită.

Nu le-am spus că auzisem. Am dus farfuriile la masă și am plâns mai târziu, la duș.

În vara asta, după ce plătiserăm avansul, șefa îmi respinsese două zile libere. Lucrasem suplimentar, iar acasă găsisem un mesaj de la Doina: „Să iei și oala mare. Facem ciorbă, nu aruncăm banii la terase.”

M-am uitat la mesaj și am început să râd. Un râs urât, cu sughițuri. Apoi n-am mai putut să mă opresc din plâns.

În seara aceea i-am spus lui Mihai că rămân acasă.

— Ai plătit deja partea ta, mi-a răspuns.

— Știu. Prefer să pierd banii decât să mă întorc iar mai obosită.

Crezuse că îmi trece. De aceea, în dimineața plecării, când veniseră socrii, bagajul meu lipsea.

După vorbele Doinei, Ana începuse să plângă.

— Mami, ești supărată pe noi?

M-am lăsat în genunchi lângă ea.

— Nu, iubita mea. Sunt obosită. Voi mergeți cu tata. Eu dorm puțin și vin să vă iau în brațe duminică.

Mihai m-a privit atunci de parcă abia înțelegea că vorbeam serios.

Au plecat fără să ne sărutăm.

Prima oră am strâns prin casă. Din obișnuință. Apoi am lăsat vasele în chiuvetă și m-am întins. M-am trezit după patru ore, speriată că uitasem să iau copiii de undeva.

Seara am mâncat pâine cu roșii, în liniște. Mă simțeam bine și vinovată în același timp. Asta era partea cea mai grea.

A doua zi, Mihai m-a sunat de șase ori. Unde era crema? Câte picături lua Vlad? Ana voia alt prosop. I-am răspuns la ce ținea de sănătatea copiilor. Pentru restul i-am spus să caute.

La ultimul apel nu mai suna enervat.

— Mama a zis să fac niște paste, că ea a venit să se odihnească.

Am tăcut.

— Și?

— Și tata m-a întrebat de ce nu sunt gata sandvișurile pentru mâine. Ana plângea după tine. Eu spălam o tigaie și… am înțeles ceva.

Mi-am apăsat degetele pe ochi.

— Nu vreau doar să înțelegi cât sunt de obosită. Vreau să nu mai fie totul al meu.

S-au întors cu o zi mai devreme. Doina nu m-a salutat. În schimb, Mihai a intrat cu sacoșa de rufe și a pus-o lângă mașină.

— Le spăl eu. Și, mamă, de acum fiecare își plătește mesele. Irina nu mai gătește pentru șase oameni în concediu.

— V-ați întors împotriva mea?

— Nu. Eu am lăsat-o singură prea mult.

Nu s-a reparat căsnicia noastră într-o duminică. Au urmat discuții și treburi pe care încă trebuia să i le amintesc. Dar, prima dată, nu mai eram singura care vedea problema.

Încă mă doare că a trebuit să lipsesc ca să observe cât făceam. Oare de ce ne e atât de greu să auzim un om înainte să spună că nu mai poate?