„Fiica ta nu e frumoasă – la fel ca tine! Până și doctorii s-ar speria”: a spus soacra mea

Nu voi uita niciodată ziua în care i-am cunoscut pe părinții lui Andrei. Era o seară rece de iarnă și fulgii de zăpadă cădeau ușor din cer. Am petrecut ore întregi pregătindu-mă, dorind să fac o impresie bună. Mi-am făcut machiajul meticulos, mi-am aranjat părul în bucle moi și am purtat cea mai bună rochie. Voiam ca totul să fie perfect.

Eu și Andrei eram căsătoriți de un an, dar din diverse motive, nu avusesem ocazia să-i cunosc părinții până acum. Întotdeauna vorbea frumos despre ei, mai ales despre mama lui, Lidia. O descria ca pe o femeie puternică și independentă care l-a crescut pe el și pe frații lui aproape singură după ce tatăl lui a murit.

Pe măsură ce ne îndreptam spre casa lor, vremea s-a înrăutățit. Zăpada a început să cadă mai abundent și vântul s-a intensificat. Până am ajuns, machiajul meu era întins și părul era un dezastru. Am simțit un fior de anxietate în timp ce ne apropiam de ușa din față.

Lidia a deschis ușa cu un zâmbet cald, dar acesta s-a stins rapid când m-a văzut. La început nu a spus nimic, doar m-a privit critic din cap până-n picioare. Am încercat să trec peste asta, gândindu-mă că poate era doar surprinsă de efectul vremii asupra aspectului meu.

Ne-am așezat în sufragerie și sora mai mică a lui Andrei, Claudia, ni s-a alăturat. Era drăguță și primitoare, ceea ce m-a ajutat să mă relaxez puțin. Am discutat despre diverse lucruri și am început să mă simt mai confortabil.

Apoi Lidia a vorbit. „Deci, Ana,” a spus ea cu un ton ascuțit, „am auzit că ești însărcinată.”

Am dat din cap zâmbind. „Da, suntem foarte entuziasmați.”

Se uită la mine cu o expresie rece. „Sper că fiica ta nu va semăna cu tine la înfățișare.”

Am rămas șocată. „Poftim?”

„Ai auzit bine,” a spus ea cu dispreț. „Fiica ta nu e frumoasă – la fel ca tine! Până și doctorii s-ar speria.”

Camera a căzut într-o tăcere totală. Andrei părea îngrozit, iar ochii Claudiei s-au mărit de șoc. Am simțit cum lacrimile îmi umplu ochii, dar am luptat să le țin în frâu.

„Lidia,” a spus Andrei ferm, „e destul.”

Dar ea nu terminase. „Nu știu ce vezi la ea, Andrei,” a continuat ea. „Nu e suficient de bună pentru tine sau pentru această familie.”

Nu-mi venea să cred ce auzeam. Venisem aici sperând să construiesc o relație cu familia lui Andrei, dar în schimb eram desființată de mama lui.

„Cred că ar trebui să plecăm,” am spus încet, ridicându-mă.

Andrei a dat din cap și s-a ridicat și el. „Îmi pare rău,” mi-a spus el încet.

Am părăsit casa în tăcere. Drumul spre casă a fost liniștit, amândoi pierduți în gândurile noastre. Când am ajuns acasă, am izbucnit în lacrimi.

„De ce mă urăște atât de mult?” am plâns.

Andrei m-a ținut strâns. „Nu știu,” a spus el încet. „Dar vom trece prin asta împreună.”

Dar lucrurile nu s-au îmbunătățit. Cuvintele Lidiei mă bântuiau și de fiecare dată când o vedeam, găsea noi moduri de a mă critica și umili. A pus o presiune enormă pe căsnicia noastră și, în cele din urmă, eu și Andrei am început să ne îndepărtăm unul de celălalt.

În cele din urmă, nu am reușit să facem lucrurile să meargă. Negativitatea constantă din partea mamei lui ne-a afectat pe amândoi. Ne-am separat un an mai târziu.

Nu voi uita niciodată ce mi-a spus Lidia în acea zi. Cuvintele ei au tăiat adânc și au lăsat cicatrici care nu s-au vindecat niciodată complet.