„Lași apartamentul unei străine?” Fiica mea m-a căutat când a aflat de testament, dar vecina fusese lângă mine când nu mă puteam ridica din pat

— Lași apartamentul unei străine? Mamei tale i-ai face așa ceva?

Ioana stătea în mijlocul bucătăriei, cu geanta pe umăr. Nici nu-și scosese pantofii. Pe masă aveam două căni de ceai. Venise după patru luni, iar eu, proastă, pusesem și dulceața ei preferată.

— Eu sunt mama ta, i-am spus. Și încă sunt aici.

A împins cana. Câteva picături mi-au căzut pe mușama.

— Elena te-a întors împotriva mea.

Mă numesc Maria, am șaptezeci și trei de ani și locuiesc la etajul trei al unui bloc fără lift din Ploiești. De când a murit Dumitru, soțul meu, scările au devenit tot mai multe. Aceleași patruzeci și opt de trepte, dar parcă se înmulțesc când duc cartofii.

Pe Ioana am crescut-o cu salariul meu de croitoreasă și cu leafa lui de lăcătuș. Când a intrat la facultate în București, am vândut pământul primit de la părinți. Pentru cămin, cursuri, haine de interviu.

Mai târziu i-am dat economiile noastre pentru avansul unei garsoniere.

— Să nu pornești și tu de la nimic, i-am spus atunci.

Nu i-am cerut banii înapoi. Nici n-am ținut socoteala, până când am început să număr duminicile în care promitea că vine.

Avea serviciu, apoi un copil, rate și necazurile ei. Știu. N-am vrut s-o chem pentru orice bec ars. Dar după operația de șold am sunat-o din baie, stând pe jos, fiindcă îmi alunecase cârja.

— Mamă, sunt într-o ședință. Sun-o pe vecina. Te sun eu.

M-a sunat seara. Până atunci, Elena mă ridicase, mă spălase și-mi încălzise o ciorbă.

Elena locuiește vizavi. Are șaizeci și doi de ani și o pensie mică. Ne știam de la ședințele asociației, unde ne certam amândouă pentru apa trecută în plus la întreținere.

Nu ne-am împrietenit dintr-odată. Întâi mi-a adus pâine. Apoi a început să bată dimineața în ușă.

— Trăiești, Mario? Pune ibricul.

La policlinică mi-a ținut paltonul și dosarul. A stat trei ore lângă mine, pe un scaun de plastic. Când mi-au schimbat tratamentul, a scris pe cutii: dimineața, seara, după mâncare.

Ioanei îi trimiteam mesaje scurte, să nu par că mă plâng. Uneori primeam o inimioară. Alteori nimic.

În februarie, centrala s-a oprit. Instalatorul mi-a cerut opt sute de lei. Am întrebat-o dacă mă poate ajuta până la pensie.

— Iar bani, mamă? Și noi avem cheltuieli.

Am închis și am plâns de ciudă. Nu pentru bani. Pentru acel „iar”.

Elena mi-a împrumutat suma. I-am dat-o înapoi în două luni, cu chitanțele pensiei pe masă, de parcă eram la bancă. A râs și m-a certat că mă formalizez.

La notar m-am dus singură.

I-am spus că vreau să-i las apartamentul Elenei. Notarul mi-a explicat că fiica mea are o rezervă succesorală și că un testament nu o poate lipsi pur și simplu de drepturile prevăzute de lege. Am cerut să-mi explice încă o dată. Am semnat abia când am înțeles că Ioana va putea cere partea protejată de lege, chiar dacă apartamentul îl las Elenei.

Nu voiam s-o pedepsesc. Voiam să hotărăsc și eu ceva despre ce muncisem o viață.

Ioana a aflat de la mine, la telefon. N-am vrut să găsească hârtia după înmormântare.

Acum era în bucătărie și mă privea ca pe o hoață.

— Apartamentul ăsta trebuia să rămână copilului meu.

— Eu unde încap, Ioana? Până rămâne apartamentul, eu unde încap?

S-a așezat. Pentru prima dată, geanta i-a alunecat de pe umăr.

— Tu niciodată nu spui că ai nevoie. Spui că te descurci.

— Când te-am sunat de pe gresie, ce trebuia să mai spun?

A început să plângă. Mi-a povestit despre certurile cu soțul, despre oboseală, despre frica de a pierde serviciul. Am ascultat-o. Era copilul meu și mă durea tot ce o durea. Dar mâna nu mi s-a întins s-o mângâie ca de obicei. Nu imediat.

Când a plecat, n-am rupt testamentul.

Elena, când a aflat, s-a supărat:

— Eu n-am venit pentru casă, Mario.

— Știu. Tocmai asta știu.

Ioana mă sună acum duminica. Uneori vine și lasă telefonul în geantă. Nu știu încă dacă se teme să mă piardă pe mine sau moștenirea. Încerc să nu judec fiecare gest, dar nici să uit nu pot.

Îmi iubesc fiica. Testamentul a rămas.

Oare pot să-i mai dau timp fără să mă las iar pe mine la urmă?