I-am pus la masă, le-am turnat vin în pahare, iar apoi le-am spus că am auzit cum ne făceau de râs în telefon

— Auzi cum miroase la ei? a zis o voce de femeie, râzând scurt. Așa miroase când bagi bani în mobilă veche și n-ai gust.

Am înțepenit cu telefonul în mână. Soția mea, Irina, era lângă mine, cu un prosop ud peste braț, și s-a uitat direct în ochii mei. Nu mai zicea nimic. Nici eu. Pe ecran apărea numele lui Sorin. Prietenul meu de aproape cincisprezece ani.

Nu știu nici acum cum se deschisese apelul. Poate din greșeală, poate îl pusese în buzunar și pornise singur. Dar am auzit tot. Și eu, și Irina.

— Lasă, fată, așa sunt ei, a zis Sorin. Se chinuie să pară gospodari. Ai văzut curtea? Țară curată. Mai lipsește o găină.

Apoi au râs amândoi. El și nevastă-sa, Mirela.

M-am simțit de parcă m-ar fi pălmuit cineva în propria casă. Casa aia pentru care muncisem zece ani. Cu rate, cu sâmbete pierdute prin depozite de materiale, cu pereți zugrăviți de mine noaptea, după serviciu. Nu era vilă. Era o casă simplă, la marginea Ploieștiului, cu bucătărie mare, sobe schimbate de curând și o curte în care Irina pusese roșii, mentă și doi trandafiri. Era viața noastră. Nu decor de lux.

Irina a fost prima care a vorbit.

— Închid sau mai ascultăm cât ne costă demnitatea? a zis încet.

Am închis. Mâna îmi tremura.

În mod normal, i-aș fi sunat imediat. Aș fi urlat. Dar m-a oprit ceva. Poate orgoliul. Poate nevoia să-i văd în față când află că știm. Așa că atunci când, peste două ore, Sorin mi-a scris „Ne vedem diseară la voi, da?”, i-am răspuns simplu: „Vă așteptăm.”

Irina s-a uitat lung la mine.

— Sigur vrei asta?

— Nu. Dar vreau să-i privesc când le spun.

Toată după-amiaza a avut aerul ăla ciudat, de casă în care se întâmplase deja ceva rău. Irina a făcut cartofi la cuptor și o friptură de porc, eu am pus masa în curte. Am scos și vinul bun, ăla păstrat pentru ocazii. Parcă mă durea fiecare gest. Să așez farfuriile pentru oameni care, cu puțin înainte, râdeau de ele. De noi.

Au venit pe la șapte fără ceva. Sorin cu zâmbetul lui mare, Mirela cu un buchet de flori și cu aerul ăla ușor superior pe care, culmea, până atunci îl ignorasem.

— Mamă, ce frumos ați aranjat! a zis Mirela, uitându-se în jur.

Irina a luat florile și a spus doar:

— Mulțumim.

N-am pupat pe nimeni. Sorin a simțit. Se vedea.

La început am vorbit prostii. Trafic, scumpiri, vacanțe pe care nu ni le permiteam, vecinul meu care își renova gardul de trei luni. Din când în când, Sorin se uita la mine de parcă încerca să ghicească de ce sunt atât de rece.

Când am turnat al doilea pahar de vin, am zis:

— Sorin, vrei să mai spui o dată faza cu găina?

S-a oprit cu furculița în aer.

— Ce fază?

— Aia cu „țară curată, mai lipsește o găină”. Sau partea cu mirosul din casă și mobila veche. Le-ai zis bine la telefon. Poate le repeți și acum, dacă tot suntem toți la masă.

N-a mai mișcat nimeni. Până și strada parcă amuțise.

Mirela s-a albit la față.

— Ați… auzit? a bâiguit.

Irina a lăsat paharul jos foarte încet.

— Tot. Absolut tot.

Sorin a început imediat să se apere, prea repede ca să mai pară sincer.

— Băi, Daniel, hai să nu dramatizăm. Glumeam. Între noi. Se mai zic prostii.

— Între voi, despre noi, în casa noastră, înainte să veniți la masa noastră, am zis eu. Da, se pare că se mai zic.

Mirela a încercat un zâmbet strâmb.

— Nu trebuia s-o luați așa personal.

Atunci Irina, care de obicei tace mult și greu, a izbucnit.

— Cum adică să n-o luăm personal? Ați râs de munca noastră, de felul nostru de a trăi. De ce? Că n-avem mobilier făcut la comandă? Că avem curte și pământ pe pantofi? Ce era amuzant?

Sorin s-a înroșit.

— Mă, exagerezi. Dacă eram așa falși, nu mai veneam.

— Asta e partea cea mai urâtă, i-am spus. Că ați venit.

A urmat o ceartă cum n-am trăit nici cu rudele. Sorin ridica tonul, apoi îl cobora, apoi încerca să întoarcă totul pe glumă. Mirela devenea tăioasă, defensivă.

— Mereu ați avut un complex, a aruncat ea la un moment dat. Orice observație o luați ca pe un atac.

Irina s-a ridicat de la masă.

— Plecați.

Atât. Fără țipete. Fără dramă ieftină. Doar un „Plecați” spus cu o voce pe care n-o s-o uit.

Sorin s-a uitat la mine, poate așteptând să repar eu ceva. Că doar eram prieteni vechi. Am fost cu el la înmormântarea tatălui lui. El venise la cununia mea. I-am împrumutat bani când a rămas fără serviciu. Mi-am ținut copilul în brațe la botezul fiicei lui. Și totuși, în seara aia, nu mai vedeam nimic din toate astea.

— Chiar atât valorează pentru tine? a zis el. O glumă stricată și gata, s-a terminat?

L-am privit și abia atunci am înțeles. Nu gluma mă omorâse. Disprețul din spatele ei.

— Nu, Sorin. Nu gluma. Faptul că ne privești de sus și apoi te așezi la masa noastră ca și cum nimic nu s-a întâmplat.

Au plecat trântind poarta. Mirela a lăsat florile pe blat. A doua zi le-am aruncat. Nu pentru că florile aveau vreo vină. Dar nu le mai puteam vedea.

De atunci au trecut opt luni. Sorin m-a mai sunat de două ori. N-am răspuns. O dată mi-a scris doar atât: „Te-ai schimbat.” M-am uitat mult la mesajul ăla și am râs amar. Nu, nu eu m-am schimbat. Eu doar am auzit, în sfârșit, ce era acolo de mult.

Mă mai gândesc uneori dacă puteam să trec peste. Dacă merita să îngrop atâția ani pentru o singură seară. Dar apoi îmi aduc aminte cum a tăcut Irina după ce au plecat, cum strângea farfuriile cu mâinile reci, și înțeleg că unele rupturi nu vin dintr-o vorbă, ci din lipsa de respect adunată în timp.

Voi ați mai putea rămâne prieteni cu cineva după o așa umilință? Sau sunt momente în care, oricât ar durea, trebuie să închizi ușa și să nu te mai uiți înapoi?