Am încetat să mai gătesc pentru soțul meu după ani în care munceam cot la cot cu el, dar acasă eram tratată ca o menajeră
„Iar ai pus usturoi prea mult?”
Asta mi-a zis Cătălin, cu furculița în mână, după ce eu venisem de la birou la șapte fără un sfert, trecusem pe la Mega, urcasem două sacoșe până la etajul patru și mă apucasem direct de cină fără să mă schimb din hainele de serviciu.
M-am uitat la el și, pentru prima dată după mulți ani, n-am mai simțit doar supărare. Am simțit că mi se taie ceva pe dinăuntru.
„Poftim?” am întrebat.
El nici măcar nu m-a privit.
„Zic că iar nu e ca acasă. Cartofii ăștia sunt moi, carnea e cam uscată… Nu știu, parcă nu-ți mai dai interesul.”
Nu-mi mai dau interesul.
Am râs scurt. Din ăla care nu e râs.
Eu lucram opt ore și, de multe ori, nouă. El la fel. Salariile noastre erau aproape la fel. Doar că, atunci când intram pe ușă, eu mai începeam încă o tură. Spălat, strâns, liste, cumpărături, frigider, baie, praf, cadouri pentru ai lui, programări, facturi, schimbat lenjeria, verificat dacă mai avem detergent, ulei, hârtie igienică. Toată casa stătea în capul meu.
Iar Cătălin avea o listă foarte clară despre cum trebuie să fie mâncarea. Ciorba „ca la mama”. Ardeii umpluți „ca la bunica”. Piureul fără cocoloașe. Salata să nu fie prea rece. Micul dejun să nu fie „aruncat pe farfurie”.
La început, am zis că așa e el, mai pretențios. Apoi am început să gătesc cu nod în gât.
Dacă făceam paste, întreba de ce n-am făcut ceva „serios”.
Dacă făceam tocăniță, spunea că e prea grasă.
Dacă luam mâncare gătită de la o împinge-tava de lângă birou, se strâmba.
„Pe bune, Mara? Dăm bani pe prostii când se poate găti în casă?”
Într-o joi, am ajuns atât de obosită, încât m-am așezat pe hol, lângă pantofi, și am stat acolo două minute fără să mă mișc. Îmi țiuiau urechile. În ziua aia avusesem ședințe una după alta, șefa mă călcase pe nervi, iar mama mă sunase să-mi spună că tata iar nu-și luase pastilele.
Cătălin a intrat în hol, s-a uitat la mine și a zis:
„Ce facem de mâncare?”
Nici „ce ai pățit?”, nici „ești bine?”. Doar atât.
Atunci am știut.
M-am ridicat greu și i-am spus foarte calm, deși îmi venea să izbucnesc:
„Nu mai facem nimic. Eu nu mai gătesc. Nu de azi înainte singură. Nu mai fac nici curat singură. Nu mai gestionez casa singură. Dacă vrei să mâncăm, mâncăm ce faci tu sau comandăm.”
A râs. Chiar a râs.
„Hai, măi, nu dramatiza.”
„Nu dramatizez. M-am terminat.”
„Și eu muncesc.”
„Da. Dar tu când vii acasă, vii acasă. Eu când vin acasă, intru în a doua tură.”
S-a enervat imediat.
„Asta e treaba femeii într-o casă, să țină casa.”
Cred că aia a durut mai tare decât toate criticile legate de mâncare.
L-am privit lung. Omul cu care împărțeam rate, concedii, probleme, nopți nedormite, chiar credea asta.
În seara aia mi-am făcut două ouă și atât. Pentru mine. El n-a mâncat. A trântit ușa de la dormitor și trei zile aproape că n-am vorbit normal.
A urmat o perioadă urâtă. Tăceri. Înțepături. Farfurii lăsate în chiuvetă de parcă voia să-mi demonstreze ceva. Eu nu le-am atins. Mi-am spălat ce foloseam eu. Mi-am călcat doar hainele mele. Mi-am făcut ordine doar pe partea mea de dulap. Poate sună copilăresc, dar altfel simțeam că mă pierd de tot.
Duminică a venit mama lui la noi. Nu știu ce i-a spus el, dar a intrat direct în bucătărie și s-a uitat împrejur.
„Ce-i aici? V-ați certat?”
Cătălin a zis, cu jumătate de gură:
„Mara a zis că nu mai gătește.”
Mama lui s-a uitat la mine, apoi la el.
Și spre surprinderea mea, i-a spus:
„Și bine ți-a zis, dacă ai dus-o la capătul puterilor. Eu te-am răsfățat prea mult.”
S-a făcut liniște. Jur, puteai auzi frigiderul.
După ce a plecat, Cătălin n-a mai avut tonul ăla sigur pe el. Seara, l-am găsit în bucătărie uitându-se pe telefon la o rețetă de orez cu legume și pui.
„Nu știu exact cum se face,” a zis, fără să se uite la mine.
„Caută și tu. Așa făceam și eu.”
A dat din cap. Cam ăla a fost începutul.
Prima lui mâncare a ieșit fără sare. A doua, aproape arsă. A treia a fost chiar bună. Între timp, a pus și rufe, a dat cu aspiratorul prost, în dungi, dar a dat. A învățat unde ținem bicarbonatul, cum se curăță baia fără să lași urme și că mesele nu se pun singure, nici frigiderul nu se umple singur, culmea.
Nu s-a transformat peste noapte. Nici eu nu l-am iertat instant. Aveam prea multă oboseală strânsă în mine.
Dar într-o seară, după ce a făcut el niște mămăligă cu brânză și ou, s-a așezat lângă mine și a zis încet:
„Acum înțeleg de ce erai mereu nervoasă. Eu credeam că exagerezi. N-am văzut cât duceai.”
Am tăcut puțin.
„Nu eram nervoasă. Eram singură în doi.”
A lăsat privirea în farfurie. Apoi a zis:
„Îmi pare rău.”
A fost prima dată când l-am crezut.
Acum avem un fel de listă nescrisă. El gătește de două-trei ori pe săptămână. Eu nu mai car singură tot în spinare. Dacă unul e rupt de oboseală, celălalt preia. Nu e perfect, mai scapă replici, mai scap și eu frustrări vechi, dar nu mai sunt femeia care plângea în baie cu hota pornită ca să n-o audă nimeni.
Uneori mă gândesc cât de ușor se ascunde nedreptatea în lucruri „mărunte”: o farfurie, o ciorbă, o așteptare spusă pe ton normal.
Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât poți să taci până când nu te mai pierzi doar în casă, ci și în tine?