I-am primit în casa mea de la munte ca pe niște oameni dragi, iar după câteva zile am ajuns să mă simt slugă în propria bucătărie

„Marina, mai ai prosoape curate? Că ăsta mic a vărsat suc pe el.”

Am rămas cu mâna pe tigaie și cu ochii în chiuveta plină. Era șapte dimineața. Eu nici cafeaua nu mi-o băusem. În sufragerie, televizorul mergea tare pe desene, pe masă erau firimituri de pâine și pahare lipicioase, iar pe hol zăceau trei perechi de adidași plini de noroi. M-am uitat spre Geanina și, pentru o secundă, am așteptat să zâmbească jenată și să zică „lasă, fac eu”. Dar ea stătea pe canapea, cu telefonul în mână, de parcă întrebarea era cea mai normală din lume.

Totul trebuia să fie pentru două nopți.

Atât mi-a zis la telefon, cu o voce obosită: „Marina, te rog, doar ieșim puțin din oraș, că simt că mă sufoc. Copiii n-au mai văzut muntele de un an.” O știam de aproape cincisprezece ani. Am trecut împreună prin multe. Când a plâns după divorțul de primul soț, eu am fost acolo. Când eu am rămas singură după ce mi-a murit mama, ea m-a ținut de mână la înmormântare. Așa că am zis da fără să mă gândesc prea mult.

A venit vineri seara cu Cătălin și cei trei copii. Obosiți, gălăgioși, încărcați cu genți, pungi, jucării, de parcă se mutau. Am râs atunci. Chiar am râs.

„Mamă, ce de bagaje aveți pentru două zile.”

Geanina a ridicat din umeri.

„Știi cum e cu copiii.”

N-am știut. Sau poate n-am vrut să văd.

Prima zi a fost chiar frumoasă. Le-am făcut ciorbă de perișoare, am pus carne la cuptor, am ieșit puțin prin curte. Copiii au alergat, au țipat, au rupt două lalele. M-am prefăcut că nu mă supăr. Cătălin a deschis o bere din frigider fără să întrebe. Iar m-am prefăcut.

Duminică seara, când am întrebat la ce oră pleacă luni, s-a lăsat o tăcere ciudată.

Geanina s-a uitat la Cătălin. Cătălin s-a uitat pe geam.

„A, păi… dacă nu te deranjează, am mai sta puțin. Doar câteva zile. La noi se schimbă niște țevi și e praf peste tot.”

N-am simțit că pot spune nu pe loc. Mi-a fost rușine. Mi s-a activat reflexul ăla prost al meu, să nu supăr, să nu par rea. Am zis un „bine” mic, care m-a costat mult.

Din clipa aia, eu n-am mai existat ca om. Am devenit utilitate.

Dimineața făceam mic dejun pentru șase oameni. Strângeam farfurii, spălam vase, schimbam lenjerii, ștergeam pe jos după noroi, adunam șosete, împătuream pături, găteam iar. Ei ieșeau la plimbare și se întorceau flămânzi.

„Marina, faci și niște cartofi?”

„Marina, unde ții detergentul?”

„Marina, cred că cea mică a făcut pipi în pat.”

Geanina nu mă mai întreba nimic. Îmi anunța. Cătălin lăsa doze goale pe pervaz și scrum în farfurioară, deși îi spusesem clar că în casă nu se fumează. Copiii răscoleau peste tot. În a cincea zi, am găsit carioci pe peretele din camera de oaspeți. M-am așezat pe marginea patului și m-am uitat la dunga aia mov de pe perete de parcă mi-ar fi zgâriat cineva pielea.

Și cel mai tare m-a durut altceva.

Că Geanina vedea. Vedea că abia mă țin pe picioare. Vedea că mă doare spatele, că mănânc în fugă, că seara adorm pe canapea cu lumina aprinsă. Dar nu zicea nimic. Într-o după-amiază, eu frecam aragazul, iar ea, din prag, mi-a spus râzând:

„Vai, ce bine e la tine. Zici că suntem la pensiune.”

Atunci ceva în mine s-a rupt.

M-am întors încet spre ea, cu buretele în mână.

„Geanina, nu e pensiune. E casa mea.”

A râs scurt, crezând probabil că glumesc.

Dar eu simțeam că dacă mai tac, încep să plâng. Sau mai rău, să urlu.

Seara, după ce au adormit copiii, i-am chemat în bucătărie. Aveam mâinile reci și vocea îmi tremura un pic, ceea ce m-a enervat și mai tare.

„Vreau să mă ascultați până la capăt. Eu nu mai pot. Sunt epuizată. V-am primit cu drag pentru un weekend, dar stăm de o săptămână și toată casa, toată munca, totul a căzut pe mine. Am nevoie să plecați mâine.”

Geanina s-a albit la față.

„Serios? Acum ne dai afară?”

„Nu vă dau afară din stradă. Vă spun că nu mai pot.”

Cătălin s-a lăsat pe spate și a pufnit.

„Ești cam exagerată. Nici n-am deranjat așa mult.”

Atunci am râs eu. Un râs din ăla scurt, amar.

„Nu? Uită-te în jur.”

Geanina a început să plângă. Dar nu cum plângi când îți pare rău. Mai degrabă ofensată.

„Credeam că ești prietena mea. Treci prin viață singură și ai învățat să ții doar pentru tine.”

M-a lovit unde știa că doare. Tocmai de asta am tăcut câteva secunde.

„Faptul că stau singură nu înseamnă că sunt la dispoziția tuturor.”

Au plecat a doua zi, trântind uși și fără să spună mulțumesc. În urma lor au rămas pungi de chipsuri sub pat, o vază ciobită și un miros greu de mâncare și fum. Am deschis toate geamurile și am început să strâng. La un moment dat, am găsit sub canapea ursulețul celui mic. M-am așezat jos și am plâns. Nu de dor. De oboseală. De ciudă. De umilință.

Dar circul abia după aia a început.

O mătușă comună m-a sunat să-mi spună că „n-am suflet”. O verișoară mi-a scris că „pe vremea asta, oamenii se ajută între ei, nu se dau afară”. Geanina le spusese tuturor că am fost rece, egoistă, că ea era „într-un necaz” și eu n-am avut milă de copii.

Nimeni n-a întrebat cum am fost eu. Nimeni n-a vrut să știe cine a spălat, cine a gătit, cine a strâns după șapte oameni într-o casă care trebuia să fie refugiu, nu loc de exploatare.

Cel mai greu a fost să nu mă îndoiesc de mine. Pentru că, sincer, m-am îndoit. Poate chiar sunt prea rigidă? Poate trebuia să mai rabd? Dar până când? Până mă îmbolnăveam? Până ajungeam străină în propria casă?

Și acum mă întreb: de când a devenit bunătatea o obligație fără limită? Și de ce, când spui „nu mai pot”, unii aud doar „sunt rea”?