„Alege pe cine salvezi”: între mama care mă acuza că am uitat-o și soacra care nu mai putea trăi fără mine
„Iar pleci? Iar mă lași singură?”
Mama stătea în prag, în capotul ei vechi, cu părul ciufulit și ochii aceia tulburi care mă speriau tot mai des în ultimele luni. În bucătărie mirosea a lapte prins și a medicamente. Nici nu apucasem să-mi pun geaca bine.
„Mamă, ți-am pus pastilele în cutiuță. Vin la prânz.”
„La prânz? Ca ieri? Ca alaltăieri? Numai la soacră-ta fugi. Eu ce sunt?”
Am înghițit în sec. Telefonul deja vibra în buzunar. Era asistenta de la cabinetul de nefrologie. Soacra mea, Viorica, iar făcuse febră după noaptea în care abia respirase.
Așa arătau diminețile mele. O fugă continuă. O vină continuă. O viață în care nu mai eram om, eram doar cineva care ținea minte ore, doze, pampers, rețete compensate, analize, programări, cearșafuri de schimb și cine a mâncat, cine n-a mâncat.
Mama, Doina, avea doar șaizeci și nouă de ani când a început să se schimbe. La început uita unde pune cheile. Apoi mă suna de șase ori pe zi să mă întrebe în ce zi suntem. După aia a început să mă acuze că îi fur pensia, că îi ascund lucruri, că vorbesc cu vecina despre ea. Uneori mă privea și părea că mă recunoaște. Alteori se uita la mine de parcă eram o femeie venită să-i umble prin casă.
Viorica, soacra mea, era imobilizată aproape complet. Diabet, insuficiență renală, răni care trebuiau pansate, injecții, regim strict. Dacă întârziam cu două ore, se dădea totul peste cap. Nu era o femeie blândă, nici când fusese sănătoasă. Dar boala o făcuse și mai aspră.
„Apa e rece.”
„Perna e prea sus.”
„M-ai întors prost, mă doare șoldul.”
Uneori mă uitam la mâinile mele și nu le mai simțeam. Mereu crăpate de la spălat, dezinfectat, frecat. Mă durea spatele atât de tare încât noaptea adormeam pe marginea patului, îmbrăcată.
Soțul meu, Cătălin, venea seara, mânca și ofta obosit, de parcă eu stătusem la plajă.
„Nu mai pot”, i-am spus într-o seară, în timp ce scoteam o tavă cu cartofi din cuptor și ascultam în același timp dacă Viorica mai tușește.
„Toți suntem obosiți.”
„Nu, tu nu înțelegi. Eu nu mai pot fizic. Ajută-mă și tu. Măcar sâmbăta. Măcar la mama. Măcar la schimbat un cearșaf.”
El nici n-a ridicat ochii din telefon.
„Marina, hai să nu începem. Tu te pricepi. Eu dacă fac, tot zici că nu fac bine. Și, sincer… astea sunt treburi de femei.”
Am rămas cu tava în mână. Atât. Pur și simplu am încremenit.
„Poftim?”
„Asta e. Și pe tata tot mama l-a îngrijit. Așa se face.”
Mi-a venit să arunc tava de perete. N-am făcut-o. Am pus-o jos și m-am dus în baie, unde am plâns cu robinetul pornit ca să nu mă audă nimeni. Jalnic, știu. Dar în clipa aia m-am simțit servitoare în propria casă.
A doua zi, mama nu mi-a răspuns la telefon. M-am dus glonț la ea. O găsisem în sufragerie, în palton, cu geanta pe umăr.
„Unde pleci?”
„La sora mea.”
„Mamă… tanti Ileana e moartă de opt ani.”
S-a uitat la mine lung. A clipit repede, de parcă eu mințeam.
„Nu mă prosti. Tu vrei să mă închizi aici.”
Când am încercat s-o iau de braț, m-a lovit peste mână.
„Du-te la soacră-ta! Că pe aia o iubești!”
Mi s-au muiat genunchii. Mi-am dat seama că o pierd bucată cu bucată și, în același timp, ea mă judeca pentru o alegere pe care nici măcar nu voiam s-o fac.
În aceeași după-amiază, m-a sunat vecina soacrei. Viorica căzuse din pat încercând să ajungă singură la toaletă. Când am ajuns, urla de durere și de ciudă.
„Dacă erai aici, nu pățeam asta!”
Am chemat ambulanța, am stat pe hol la urgențe patru ore, cu masca lipită de față și cu stomacul gol. Cătălin a apărut abia seara.
„Cum e?” a întrebat, ca și cum venea în vizită.
M-am ridicat și l-am privit cum n-o mai privisem niciodată.
„Tu știi când a mâncat ultima oară mama ta? Știi ce pastile ia? Știi unde țin schimburile? Știi câte ori a căzut mama mea luna asta? Știi ceva?”
„Nu țipa la mine aici.”
„Ba da, țip. Pentru că eu car două bătrâne în spate și tu îmi spui că sunt treburi de femei.”
S-a uitat împrejur, jenat, că se uitau oamenii. Eu nu mai aveam rușine. Eram prea terminată pentru rușine.
În noaptea aia am mers acasă, am făcut o listă pe hârtie și i-am pus-o în față dimineața. Programul mamei mele. Programul mamei lui. Medicație, mese, schimbat, spălat, cumpărături, analize.
„Alege ce preiei. Acum.”
A râs scurt.
„Exagerezi.”
Atunci am zis ceva ce n-am crezut vreodată că voi spune.
„Dacă eu cad, nu se ocupă nimeni de niciuna. Nici de ele, nici de mine. Și dacă tot sunt singură în toată povestea asta, mai bine sunt singură de tot.”
Abia atunci a tăcut.
Nu s-a transformat peste noapte în alt om. Nici vorbă. Dar pentru prima dată l-am văzut speriat. A început să meargă el cu Viorica la dializă de două ori pe săptămână. A început să stea câte două ore cu mama, deși ea îl întreba de fiecare dată cine e.
Eu? Eu tot obosită am rămas. Tot ruptă. Doar că nu chiar singură.
Cel mai greu nu e să speli, să ridici, să alergi. Cel mai greu e când două femei care au nevoie de tine te fac să te simți vinovată, iar bărbatul de lângă tine se poartă ca și cum sacrificiul tău i se cuvine.
Spuneți-mi voi, cât poate duce un om până să se frângă?
Și de ce, la noi, grija ajunge atât de des pe umerii unei singure femei?