Mama l-a iertat mereu pe fratele meu. Pe mine m-a pierdut încet, iar acum mă sună plângând din casa în care am crescut

„Tu iar pleci? Nici măcar duminica nu poți sta și tu în casă ca un om normal?”

Mama stătea în ușa bucătăriei, cu mâinile ude de la vase și cu privirea aia care mă făcea să mă simt vinovată chiar și când respiram. Pe masă era o farfurie cu chiftele reci și pâine tăiată gros, iar lângă ea, fratele meu, Dănuț, butona telefonul și zâmbea prostesc, de parcă scandalul nu-l privea.

„Mă duc la bibliotecă, mamă.”

„Lasă teatrul. Dacă erai serioasă, nu umblai toată ziua brambura. Uite la fratele tău, el nu-mi răspunde așa.”

Am întors capul spre el. N-a zis nimic. Niciodată nu zicea. Știa că orice ar face, ea îl scoate curat. Dacă venea beat acasă, era obosit. Dacă pierdea bani, fusese păcălit. Dacă urla la tata, avea și el nervii lui. Eu, în schimb, dacă uitam să cumpăr pâine, eram „nerecunoscătoare”.

Așa a fost mereu la noi în casă. Dănuț era băiatul. Eu eram fata care trebuia să înțeleagă.

Când am luat prima bursă în facultate, mama mi-a zis doar atât:

„Bine, dar să nu ți se urce la cap.”

În aceeași lună, Dănuț a făcut iar datorii și i-a cerut bani. I-a dat fără să clipească. Ba i-a mai pus și pachet cu șnițele pentru drum.

M-a durut mai tare decât pot să explic. Nu banii. Felul în care se lumina când intra el pe poartă și felul în care se înnegura când mă vedea pe mine. Ca și cum eu îi aminteam de ceva ce n-a suportat niciodată. Poate de propria ei nefericire, nu știu.

Tata era mai tăcut. Genul de om care își drege glasul, se uită în farfurie și zice „las-o, măi, Mario, că fata învață”, dar atât. Niciodată destul cât să schimbe ceva.

În anul trei de facultate, am cedat. Nu dintr-odată. Omul nu explodează dintr-o singură vorbă. Se crapă încet.

Într-o seară, Dănuț a venit nervos, a trântit ușa și a cerut bani iar. Mama s-a agitat imediat.

„N-am acum, mamă, dar lasă că rezolv eu.”

Eu am zis, fără să ridic tonul:

„Iar? Până când o să tot rezolvi pentru el?”

S-a făcut liniște.

Mama s-a întors spre mine cu o față pe care n-o s-o uit niciodată.

„Ție ți-e ciudă. Asta e problema ta. Ești rea. N-ai suflet de soră.”

„Nu sunt rea. Sunt doar obosită.”

„Obosită de ce? De învățat? De stat prin oraș? Cine te crezi?”

Atunci am simțit ceva rece în mine. Foarte rece.

Peste două săptămâni mi-am făcut bagajul și am plecat la Cluj. Aveam un job prost plătit la început, într-un birou mic, cu un calorifer care bătea doar când voia el. Stăteam în chirie cu încă o fată, împărțeam utilitățile la leu și mâncam de multe ori covrigi și iaurt. Dar era liniște.

Prima noapte acolo am plâns. A doua am dormit. A treia am început să respir.

De acasă mă suna rar. Când suna, mama nu întreba dacă sunt bine. Întreba dacă vin de Paște, dacă trimit ceva pentru tata, dacă știu cumva de Dănuț.

Apoi Dănuț a plecat în Germania. „La muncă”, cum zicea mama cu mândrie, de parcă pleca ministru. La început a trimis poze, apoi tot mai puține. După un an, vorbea cu noi de Crăciun și, poate, de ziua mamei. Atât.

Tata a murit într-o iarnă, pe neașteptate. Infarct. Când am ajuns acasă, mama era mică de tot, parcă se strânsese în ea. Dănuț n-a venit la înmormântare. A zis că nu poate lipsi de la muncă.

Mama l-a apărat și atunci.

„Ce să facă și el, mamă… e departe.”

Am vrut să țip. N-am țipat. Mi-am ținut haina strânsă pe mine și am ajutat la pomană, la colivă, la farfurii, la tot. Ea îmi vorbea de parcă aș fi fost vecina care dă o mână de ajutor, nu fiica ei.

Anii au trecut. Eu mi-am făcut viața mea. Nu perfectă, dar a mea. Un serviciu mai bun, o garsonieră cumpărată cu credit, nopți cu griji, dimineți cu cafea băută pe fugă. Uneori mă mai apuca dorul de casa veche, de gutui puse la geam, de tata tușind în curte. De mama… mai complicat.

Acum trei luni, m-a sunat la zece seara.

„Alina…”

Nu-mi mai spusese numele așa, moale, de ani de zile.

„Ce s-a întâmplat?”

„Am căzut în curte. N-am pățit mare lucru. Da’… m-am speriat.”

Am tăcut.

„L-ai sunat pe Dănuț?”

A urmat o pauză lungă.

„L-am sunat. N-a răspuns. Mi-a scris după două zile.”

Vocea îi tremura. Nu teatral. Omenește. Pentru prima dată, am auzit în ea nu autoritate, nu reproș, ci frică.

„Casa e prea mare,” a zis. „E urât să stai singură. N-am crezut…”

N-a terminat propoziția.

M-am dus în weekendul următor. Am găsit-o îmbătrânită rău. Cu un halat vechi, cu părul nearanjat, stând pe marginea patului în camera în care eu învățam pentru examene și plângeam pe ascuns.

Când m-a văzut, a început să plângă fără zgomot.

„Tu ai fost mereu mai puternică,” a zis.

M-a lovit replica asta aproape fizic. Toată viața ei îmi ceruse să fiu puternică, dar niciodată nu-mi dăduse voie să fiu doar copil.

„Nu, mamă. Am fost doar singură.”

A lăsat capul în jos. Și-a frământat colțul halatului, ca o femeie care în sfârșit vede ce a făcut, dar nu mai știe de unde să ia timpul înapoi.

De atunci o mai sun. Mai merg pe la ea. Dar ceva între noi a murit demult și, oricât ne-am purta acum mai blând, nu știu dacă se mai poate repara cu adevărat.

Cel mai tare doare că eu aș fi rămas. Eu aș fi fost acolo. Dacă m-ar fi iubit puțin altfel.

Spuneți-mi voi… se poate vindeca vreodată o rană făcută chiar de mama ta?
Sau unele iertări vin prea târziu, când în casă a rămas doar ecoul a tot ce n-a fost spus?