Le-am primit în casa mea „pentru puțin”, dar sora și mătușa soțului meu mi-au luat liniștea, autoritatea și aproape căsnicia

— Iar ai pus farfuriile astea aici? Pe bune, Mariana, chiar nu te gândești deloc practic?

Am rămas cu prosopul ud în mână și m-am uitat la tanti Viorica. Stătea în bucătăria mea, în capotul ei înflorat, de parcă locuise acolo de când lumea. Lângă ea, Sorina, sora lui Cătălin, clătina din cap și oftează teatral.

— Eu zic de bine, să nu te superi, a murmurat ea. Dar la doi copii, casa asta are nevoie de altă mână.

Altă mână. În casa mea.

Totul începuse cu două luni înainte, când Sorina a rămas fără chirie, iar tanti Viorica n-a mai avut bani să stea singură la garsoniera ei din Militari. Cătălin a venit într-o seară acasă, obosit, cu geaca mirosind a ploaie și țigări.

— Doar puțin, Mariana. Până se pun pe picioare. Ce era să fac? Sunt ale mele.

Am zis da. N-am vrut să fiu femeia aia rea din povești. Noi aveam trei camere, doi copii, rate, stres cât cuprinde, dar am zis că ne descurcăm. Familie, nu?

Primele zile au fost chiar liniștite. Sorina făcea cafeaua dimineața. Tanti Viorica îi ducea pe copii până la școală când eu intram mai devreme la serviciu. Mi-am spus că poate o să fie bine.

După care au început observațiile.

— Supa asta e cam apoasă.

— Pe Vlad îl lași prea mult pe telefon.

— Daria ți se urcă în cap, de-aia îți răspunde așa.

— La noi, pe vremea mea, femeia ținea casa altfel.

Le auzeam din orice colț. În bucătărie, pe hol, chiar și când îmi împătuream rufele. Nu mai făceam nimic bine. Dacă spălam, spălam prost. Dacă găteam, găteam prea puțin. Dacă oboseam după opt ore de muncă și mă așezam zece minute, eram privită de parcă abandonasem totul.

Cel mai tare m-a durut când au început în fața copiilor.

Într-o seară, Vlad a împins farfuria și a zis:

— Mami, tanti Sorina zice că tu faci cartofii mereu fleșcăiți.

Mi-a înghețat mâna pe lingură.

Daria, mică, nici n-a ridicat capul.

Sorina a râs scurt.

— Vai, era o glumă. Acum nu mai putem nici glumi?

Cătălin era acolo. A auzit. A văzut cum m-am albit la față. Și tot ce a zis a fost:

— Hai, Mariana, nu mai dramatiza. Așa sunt ele.

Așa sunt ele.

Fraza asta m-a urmărit săptămâni întregi. De fiecare dată când încercam să-i explic că nu e normal să fiu corectată în propria casă, îmi răspundea la fel.

— Ești prea sensibilă.

— Nu caută scandal.

— Au și ele necazurile lor.

Și eu? Eu nu aveam? Mă trezeam la șase, pregăteam pachete, mergeam la serviciu, fugeam la magazin, făceam teme cu copiii, spălam, găteam, plăteam facturi, și seara adormeam cu inima strânsă, știind că dimineața mă așteaptă iar priviri, oftaturi, remarci.

Într-o duminică, am găsit-o pe tanti Viorica în dormitorul nostru. Îmi scotea lenjeria din dulap.

— Ce faceți? am întrebat.

S-a întors calmă.

— Fac ordine. Le ții vraiște.

Atunci am simțit că mi se urcă sângele în cap.

— În dormitorul meu nu intra nimeni fără să întrebe.

Sorina a apărut imediat pe ușă.

— Mamă, ce te-ai aprins așa? Femeia voia să ajute.

— Nu vreau ajutorul ăsta!

Cătălin a venit din sufragerie, deja iritat.

— Iar începi?

M-am uitat la el și parcă nu-l mai recunoșteam.

— Iar încep? Cătălin, mătușa ta umblă prin lucrurile mele!

— Exagerezi.

— Exagerez? Sorina mă face de râs în fața copiilor, tanti Viorica îmi mută lucrurile, eu nu mai pot respira în casa asta și tu îmi spui că exagerez?

S-a lăsat o liniște grea. Vlad stătea în prag. Daria s-a lipit de perete.

Și atunci Sorina a zis ceva ce n-o să uit.

— Dacă nu ești în stare să ții o casă și un bărbat aproape, nu da vina pe noi.

Am auzit un țiuit în urechi.

— Afară.

Nici eu nu știu cum am spus-o. Dar am spus-o clar.

— Poftim? a întrebat Cătălin.

— Afară. Amândouă. Azi.

Tanti Viorica a început să se vaite.

— Uite cum ne dă afară, Cătăline. După tot ce am pătimit.

Sorina și-a încrucișat brațele.

— N-ai tu dreptul să ne scoți.

M-am întors spre Cătălin. Tremuram toată.

— Ba da. Dacă tu nu ești în stare să pui limite, le pun eu. Ori pleacă ele, ori plec eu cu copiii.

Atunci, pentru prima dată, a tăcut. A tăcut lung. Și cred că în tăcerea aia s-a rupt ceva între noi.

Au plecat spre seară, cu sacoșe, cu vorbe aruncate printre dinți, cu uși trântite. Sorina plângea de nervi. Tanti Viorica mă blestema printre suspine. Cătălin le-a dus bagajele jos fără să se uite la mine.

După ce s-a întors, casa era în sfârșit liniștită. Dar nu mai era acasă. Nu cu adevărat.

Trei zile n-am vorbit aproape deloc. Apoi mi-a zis rece:

— Ai distrus tot.

L-am privit și m-a durut mai tare decât toate jignirile lor.

— Nu eu am distrus. Tu ai stat și ai privit.

De atunci, lucrurile merg, dar scrâșnit. Ne ocupăm de copii, de rate, de cumpărături, de viață. Din afară poate părem normali. Dar eu n-am uitat cum m-a lăsat singură exact când aveam mai mare nevoie să fiu apărată.

Iar el n-a iertat că i-am obligat familia să plece.

Și uneori mă întreb ce doare mai tare: vorbele unor rude băgate peste limită sau faptul că omul tău a ales să nu le oprească la timp.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Am cerut prea mult când am vrut doar respect în propria mea casă?