Bunicul meu s-a recăsătorit la câteva luni după ce am îngropat-o pe bunica, iar din ziua aia nimic n-a mai fost la fel în familia noastră

„Să nu mai veniți neanunțați la poartă, ați înțeles?” a țipat bunicul la tata, cu mâna pe clanță și cu ea, Marioara, în spatele lui, dreaptă ca o lumânare, cu buzele strânse. „Nu mai e casa hotel.”

Am rămas toți înlemniți în curte. Eu țineam o pungă cu mere și cozonac, mama venise cu o ciorbă într-un borcan mare, iar tata se uita la omul care îl crescuse de parcă nu-l mai recunoștea. În geamul de la bucătărie se vedea dunga albă a perdelei brodate de bunica. Încă erau acolo. Bunica nu mai era.

Nici șase luni nu trecuseră de când o îngropasem pe bunica Elena. Încă mai aveam în telefon ultima ei înregistrare, în care îmi spunea să nu uit să-i iau pastilele de tensiune. Încă mai deschideam poarta la ei și mă așteptam să o văd pe prispă, cu șorțul pătat de făină, certându-l pe bunicul că iar a lăsat găinile prin grădină.

Și dintr-odată, Marioara.

Vecina de peste drum. Văduvă și ea. Femeie îngrijită, tot timpul cu părul făcut și cu vorba dulce când voia ceva. La început am zis că e bine că trece pe la el. Îi mai aducea o ciorbă, îi mai spăla o cămașă, îl mai întreba dacă și-a luat pastilele. Tata chiar a zis într-o seară:

„Mai bine să aibă cine să-l vadă decât să stea singur și să vorbească cu pereții.”

Numai că totul s-a mișcat prea repede. Într-o duminică ne-a chemat și ne-a spus, simplu, de parcă anunța că a schimbat caloriferul:

„Mă însor cu Marioara.”

Mama a scăpat lingurița în farfurie.

„Cum adică te însori?”

„Adică exact cum auzi, Rodica.”

Tata a înroșit la față.

„Tată, pe mama nici n-am făcut bine pomana de șase luni.”

Bunicul a lovit cu degetele în masă, nervos.

„Și ce vreți? Să mor și eu cu poza ei în brațe? Voi plecați la bloc, vă vedeți de viață. Noaptea cine stă aici?”

N-am avut ce să spunem. Acolo, în tăcerea aia urâtă, avea și el dreptatea lui. Doar că ne durea. Ne durea într-un fel rușinos, egoist poate, dar adevărat.

După cununie, casa s-a schimbat. Nu mobila. Aerul.

Marioara a început cu lucruri mici. „Sunați înainte.” „Nu mai intrați încălțați în hol.” „Nu-l mai obosiți, că are tensiune.” Apoi cu unele mai mari. Cheia noastră de rezervă n-a mai mers. Poarta stătea încuiată și ziua. Când mergeam, bunicul ieșea în curte, nu ne mai poftea înăuntru.

„Lasă, mamă, că e mai bine așa”, îmi spunea și se uita într-o parte.

Într-o zi l-am prins singur la magazin și l-am întrebat direct:

„Ți-e frică de ea?”

A râs scurt, dar nu din inimă.

„Ce prostii vorbești, fată?”

„Atunci de ce nu mai vii pe la noi? De ce nu mai stai cu noi de vorbă?”

Și-a potrivit șapca pe cap, gestul lui când era încurcat.

„Nu vreau scandal.”

Atât. Nu vreau scandal. M-a rupt răspunsul ăla mai tare decât dacă mi-ar fi spus să-l lăsăm în pace.

Pe urmă au început vorbele prin sat. Că Marioara l-a dus la notar. Că a întrebat cât face casa. Că i-a zis unei vecine că „omul bătrân trebuie pus la adăpost, că copiii azi sunt copii, mâine nu-i mai interesează”. Când a auzit tata, a izbucnit.

„Păi noi l-am lăsat? Noi i-am dus lemne, medicamente, i-am plătit doctori!”

Mama plângea și spăla aceleași două farfurii de zece minute.

„Eu nu mai suport. Parcă ne-a șters cu buretele.”

Cel mai rău a fost de Crăciun. Noi făceam sarmale, cum făcea bunica, și am trimis vorbă să vină. N-a venit. Pe la opt seara a sunat telefonul. Era el.

„Să aveți sărbători liniștite.”

În fundal se auzea televizorul și vocea Marioarei: „Spune-le repede, că se răcește friptura.”

Tata a închis fără să zică nimic. După aia a ieșit pe balcon și a stat în frig, în pulover, aproape o oră.

Au trecut lunile așa, cu supărări, cu încercări ratate, cu zile în care ziceam că-l lăsăm și zile în care mama împacheta plăcinte „poate de data asta ne primește”. Sincer, uneori mă enervam pe el. Alteori mi se făcea milă. Bătrânețea e urâtă rău când se amestecă cu frica de singurătate.

Ultima întâlnire care a mai semănat a familie s-a întâmplat aproape din întâmplare, la spital, după ce bunicul a făcut o criză de fiere. Marioara nu era acolo când am ajuns noi. El stătea pe marginea patului, în cămașa lui în carouri, micșorat parcă.

Când m-a văzut, a început să plângă. N-am să uit niciodată.

„Măi copii…”, a zis și i s-a frânt vocea. „Să nu credeți că nu m-am gândit la voi.”

Tata s-a apropiat încet. N-avea glas.

„Atunci de ce ne-ai ținut departe, tată?”

Bunicul s-a uitat la mâinile lui.

„Am vrut liniște. Și am pierdut tot.”

N-a zis că Marioara e de vină. N-a zis că el e de vină. Doar atât. Și, culmea, tocmai asta a durut cel mai tare, că adevărul nu era curat. Era amestecat. Ea probabil a tras de el. El probabil s-a lăsat. Noi probabil am judecat și din orgoliu, nu doar din iubire.

După externare, ne-am mai văzut de câteva ori. Cu telefon înainte. Cu rețineri. Cu Marioara prin preajmă, atentă la orice. Nu s-a reparat mare lucru. Doar s-a așezat o pace ciudată, obosită.

Și azi mă întreb dacă un om bătrân are dreptul să aleagă pe cineva lângă el, chiar dacă asta rupe inima copiilor. Sau dacă noi, cei rămași, aveam dreptul să cerem timp pentru durerea noastră.

Voi ce ați fi făcut în locul nostru? Și cât de mult poți respecta alegerea cuiva, când simți că, odată cu ea, l-ai pierdut și pe omul pe care îl iubeai?