Munceam până îmi amorțeau mâinile, iar ei voiau și mașină de spălat: ziua în care soțul meu a ales, în sfârșit, familia noastră

„Adina, mamă, spune-i lui Cătălin să nu se mai facă că uită. Mașina de spălat s-a dus de tot. Ce era să fac, să spăl la mână la vârsta mea?”

Am rămas cu telefonul lipit de ureche și cu bonurile împrăștiate pe masă. Rata la casă. Curentul. Fondul clasei. Adidașii lui Rareș, că îi rămăseseră mici. În chiuvetă se adunaseră farfuriile de la cină, iar eu încă eram în uniforma de la muncă, cu miros de detergent și oboseală pe piele.

„Doamnă Mariana, noi abia ne descurcăm luna asta”, am zis încet.

„Lasă, mamă, că voi sunteți tineri. Vă descurcați. Noi ce facem?”

În spatele meu, Cătălin stătea pe canapea și se uita în gol, cu telecomanda în mână. A ridicat puțin ochii spre mine, apoi i-a coborât iar. Atât. Și exact tăcerea aia m-a durut mai tare decât cererea ei.

De șase luni, eu duceam tot. Mă trezeam la cinci și jumătate, îi făceam pachet lui Rareș, îl duceam la școală, fugeam la serviciu, mai luam și ture în plus când putea colega să mă acopere. Cătălin rămăsese fără job după ce se închisese depozitul unde lucra. La început, l-am înțeles. Era supărat, rușinat, nervos. Numai că, încet-încet, tristețea lui s-a făcut comoditate.

„Am trimis două CV-uri.”

„N-au sunat.”

„Ce vrei să fac, să mă angajez oriunde?”

Da. Asta voiam. Oriunde, până ne punem pe picioare. Dar de fiecare dată când deschideam subiectul, se închidea în el ca o ușă trântită.

Și peste toate, telefoanele de la Piatra-Neamț.

Ba că au restanță la gaze. Ba că domnul Vasile are rețetă scumpă. Ba că s-a stricat robinetul din baie. În fiecare lună trimiteam ceva. O sută. Două sute. Cât puteam. De multe ori, nu puteam, dar trimiteam oricum și tăiam din altă parte. Dintr-un pulover pentru Rareș. Din analizele mele, pe care le amânam. Dintr-o ieșire banală, o înghețată, nimicuri de-astea care fac viața suportabilă.

În seara aia, după ce am închis, am pus telefonul pe masă mai tare decât trebuia.

„Ai auzit?”

Cătălin a dat din cap.

„Și?”

„Ce să fac?”

M-am uitat la el și am simțit că mă ia cu tremur. Nu de frică. De epuizare.

„Să faci? Să faci ceva, Cătălin! Orice! Să cauți de muncă pe bune. Să le spui alor tăi că nu mai putem. Să nu mai stai și să mă lași pe mine să par femeia rea de fiecare dată.”

„Nu mă lăsa fără părinți pentru niște bani.”

Când a zis asta, parcă mi-a dat o palmă.

„Pentru niște bani?” am repetat. „Niște bani? Banii ăia sunt mâncarea copilului tău. Sunt caietele lui. Sunt rata casei în care stai.”

Rareș ieșise din cameră și stătea pe hol, desculț, cu ochii mari. M-am oprit imediat. Mi s-a rupt sufletul. El nu trebuia să ne vadă așa. Dar ne vedea des în ultima vreme. Copiii simt tot, chiar dacă se prefac că nu înțeleg.

L-am dus la culcare, i-am spus că mami și tati sunt doar obosiți. A dat din cap, cum dau copiii când știu că îi minți de milă.

Când m-am întors în bucătărie, Cătălin era tot acolo. Numai că nu se mai uita la televizor. Se uita la foile de pe masă. Le-a luat una câte una. Facturi, chitanțe, lista pentru școală, extrasul de la bancă.

„Atât mai avem?”

„Da”, am zis. „Și peste trei zile intră rata.”

A tăcut mult. Atât de mult, încât auzeam frigiderul bâzâind.

„De ce nu mi-ai spus chiar așa?”

Am râs scurt, urât.

„Ți-am spus. Doar că tu n-ai vrut să auzi.”

Nu m-am mai certat. N-am mai avut putere. M-am dus să fac duș și am plâns cinci minute, în picioare, rezemată de faianță. Nu cine știe ce plâns. Din ăla sec, de om stors.

Când am ieșit, el era pe balcon, cu telefonul la ureche. Vorbea cu tatăl lui.

Nu voiam să trag cu urechea, dar i-am auzit vocea. Era altfel. Aspră, dar limpede.

„Tată, ascultă-mă până la capăt… Nu, nu e vorba că nu vrem. E vorba că nu mai putem. Adina duce singură casa de luni de zile. Rareș are nevoie de lucruri pentru școală. Avem rată. Avem datorii.”

Pauză.

Apoi vocea soacrei, ascuțită, se auzea până în sufragerie.

„Cum să nu puteți? Dar pentru noi când mai aveți?”

Cătălin a închis ochii o secundă.

„Nu mai avem. Și dacă avem ceva, prioritatea mea e familia mea de aici. Soția mea și copilul meu.”

Am încremenit.

Nu-l mai auzisem niciodată vorbind așa. Niciodată.

Au început reproșurile. Că s-a schimbat. Că îl întorc eu împotriva lor. Că i-am pus eu vorbe în cap. Că „o nevastă vine și pleacă, părinții rămân”. Mi s-a făcut greață.

Dar el n-a cedat.

„Nu mă întoarce nimeni împotriva voastră. M-am uitat prea târziu la ce se întâmplă în casa mea. Asta e vina mea.”

După ce a închis, a rămas cu mâna pe telefon și cu capul plecat. M-am apropiat încet. Nu știam dacă să fiu furioasă, ușurată sau doar tristă pentru tot ce se stricase între noi până să ajungem aici.

„Îmi pare rău”, a zis. „Am lăsat totul pe tine și m-am ascuns după rușine. Mâine mă duc. Oriunde găsesc. Nu mai pot să te văd așa.”

N-am să vă mint. Nu s-a rezolvat totul peste noapte. A doua zi nu ne-au căzut bani din cer, iar soacrii încă ne-au mai sunat supărați o vreme. Dar ceva s-a schimbat. În el. În noi. Parcă, după multe luni, nu mai eram singură în propria căsnicie.

Poate cel mai mult m-a durut că a trebuit să ajung la capătul puterilor ca să fiu auzită.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât ajuți părinții, fără să-ți dărâmi propria casă?