„Mi-au spus în față că am stricat neamul, doar pentru că am născut fete”

„Iar fată?” a zis soacra mea, fără să se uite la mine, ci la leagănul din salonul mic al maternității. „Doamne ferește… și casa cui rămâne?”

Aveam încă perfuzia în mână. Mă durea tot corpul. Fetița mea dormea cu pumnii strânși, roz la față, perfectă. Iar eu, în loc să aud un „să-ți trăiască”, auzeam deja sentința. Mihai stătea lângă geam, cu ochii în pământ. N-a zis nimic. Și tăcerea lui m-a durut mai rău decât vorbele ei.

Prima noastră fată, Ilinca, avea deja patru ani când am născut-o pe Mara. În sat, după prima, lumea încă zâmbea. „Lasă, mamă, a doua o fi băiat.” După a doua, au început privirile. Glume aruncate la poartă. Șoapte la biserică. „Săracul Mihai, n-are cine să-i ducă numele.” De parcă numele se duce în spate, cu căruța.

Eu m-am mutat la ei după nuntă. Casă veche, cu tindă lungă, șură în spate și vreo trei hectare de pământ. Soacră-mea, Elisabeta, vorbea des despre ele de parcă ar fi fost sfinte. „Astea sunt pentru urmaș. Pentru băiat.” Spunea asta și când Ilinca alerga desculță prin curte, cu părul în ochi și genunchii juliți. O vedeam cum se oprește câteodată și se uită la bunică-sa, de parcă simțea că nu e destul.

La început, Mihai nu era așa. Când ne-am luat, era blând. Muncea, glumea, seara îmi aducea semințe prăjite și stăteam pe prag. După a doua fată, s-a schimbat puțin câte puțin. Nu dintr-odată. Mai întâi a început să tacă. Apoi să stea mai mult la crâșma din centru, „la un suc”, cum zicea el. După aia au venit reproșurile, spuse cu jumătate de gură.

„Nu știu ce să mai zic și eu la oameni.”

„Ce să le zici, Mihai? Că ai două fete sănătoase.”

„Tu nu înțelegi cum e la noi.”

Ba înțelegeam prea bine.

Într-o seară de iarnă, când se luase curentul și stăteam cu lanterna pe masă, Elisabeta a început iar.

„Eu l-am făcut pe taică-său băiat. Și pe fratele lui tot băiat. Era alt sânge atunci.”

Am simțit cum îmi urcă focul în obraji.

„Adică eu ce sunt? Stricată?”

A dat din umeri.

„Eu zic ce văd.”

Mihai mânca în tăcere. Lingura lovea marginea castronului și atât. M-am uitat la el. A ridicat ochii o secundă, apoi iar în farfurie. Asta m-a frânt. Nu că vorbea ea. Ci că tăcea el.

După aia, fiecare zi a devenit un examen. Dacă una dintre fete vărsa laptele, era vina mea. Dacă plângea noaptea cea mică, „n-ai știut să o înveți”. Dacă Mihai venea prost dispus, era clar: eu îl obosisem, eu îl apăsam, eu adusesem „numai necaz”.

La câmp munceam și eu. La animale tot eu. Dimineața făceam pachete, spălam, mă ocupam de copii. Și cu toate astea, auzeam des că „stau pe spinarea casei”. Uneori mă apuca tremuratul de nervi, dar înghițeam. Pentru fete.

În primăvară, când Mara a făcut febră mare, am vrut să merg cu ea la oraș, la spital. Mihai a zis că exagerez. Soacra a zis că „toți copiii fac febră”. Am luat copilul în brațe și am plecat singură cu microbuzul de șase dimineața. Trei ore am stat pe holuri cu ea moale pe mine, arzând. Avea început de pneumonie.

Când m-am întors, Elisabeta m-a întâmpinat în curte:

„Ai făcut satul de râs, alergi cu copilul pentru orice.”

Atunci am izbucnit.

„Nu satul mi-l crește mie, doamnă, ci eu îmi cresc fetele! Și dacă pe dumneavoastră vă încurcă faptul că sunt fete, spuneți pe față!”

A ieșit și Mihai.

„Nu mai țipa.”

„Eu să nu mai țip? Dar voi? Voi de ani de zile ce faceți?”

Țin minte și acum cum Ilinca stătea în ușă, cu ursulețul la piept. Nu plângea. Doar se uita. Copiii tac, dar văd tot.

Lovitura adevărată a venit mai târziu, într-o duminică. După masă, Elisabeta a pus pe fața de masă cheia de la casa bătrânească și actele de la teren.

„Să fie clar de acum. Dacă Mihai n-are băiat, partea asta merge la nepotul lu’ Vasile. Măcar ăla e băiat și știe ce-i munca.”

Am rămas cu mâna pe cană. Am crezut că n-am auzit bine.

„Adică fetele mele nu sunt nepoții dumneavoastră?”

„Sunt fete. Se mărită și pleacă.”

M-am întors spre Mihai. Acolo era totul. Dacă mă ținea atunci, mai puteam salva ceva.

El a zis doar atât:

„Mama are și ea partea ei de dreptate.”

În clipa aia, s-a făcut liniște în mine. O liniște rece. N-am mai plâns. N-am mai țipat. M-am dus în cameră, am scos geanta mare de sub pat și am început să pun hainele fetelor în ea. Ilinca mă întreba șoptit:

„Mami, unde mergem?”

„Unde o să fim iubite.”

Mihai a intrat alb la față.

„Ce faci, Ioana? Pentru o ceartă?”

M-am uitat la el și parcă nu-l mai cunoșteam.

„Nu pentru o ceartă. Pentru toți anii în care m-ați făcut să mă simt vinovată că am născut viață. Pentru toate dățile când fetele mele au fost tratate ca un minus.”

A încercat să mă oprească. N-a știut cum. A pus mâna pe geantă, apoi i-a dat drumul. Exact cum îmi dăduse drumul și mie, încet, în toți anii ăia.

În seara aia am ajuns la mama, într-un sat la două comune distanță. Am dormit toate trei în același pat. Mara respira greu, Ilinca mă ținea de mână și eu mă uitam în tavan, cu ochii larg deschiși. Mă durea tot. Dar pentru prima dată după mult timp, nu mi-a mai fost rușine că am fete. Mi-a fost rușine doar că am stat atâta.

Acum, Mihai mă sună. Zice că îi e dor de copii. Că lumea vorbește. Că poate găsim o cale. Dar eu mă întreb altceva: unde era calea când Ilinca auzea că nu valorează cât un băiat? Unde era când Mara ardea de febră și eu eram „isterică”?

Spuneți-mi voi, o mamă cât să rabde până înțelege că tăcerea ei îi rănește pe copii mai tare decât toate vorbele altora?

Și dacă m-aș întoarce, aș mai putea vreodată să-mi învăț fetele că sunt suficiente, când eu n-am fost în stare să fiu suficientă nici în propria mea casă?