„Nu mai răspunde mamei tale așa” — ziua în care am înțeles că nu eram soție, ci prizonieră în propria mea casă

— Iar începi cu maică-ta? a zis Cătălin printre dinți, în timp ce eu îmi trăgeam geaca pe mine, în hol. Te duci două ore și stai șase. Mereu la fel.

Avea vocea aia calmă care mă speria mai tare decât dacă ar fi țipat. M-am oprit cu mâna pe clanță și am simțit iar nodul ăla în gât pe care îl purtam de luni întregi.

— E ziua lui tata, Cătălin. Ți-am spus de o săptămână.

A zâmbit strâmb.

— Da, sigur. Ziua lui taică-tău, cafea cu soră-ta, bârfe cu mătușa Mariana… și eu rămân iar prostul de serviciu.

Așa vorbea mereu în ultima vreme. La început subtil, aproape glumind. „Iar te sună Alina?” „Ce atâta vizite la ai tăi?” „Prietenele tale sunt cam terminate, sincer.” Și eu, proasta, am tot lăsat de la mine. Ca să fie liniște. Ca să nu se supere. Ca să nu mai stea bosumflat trei zile pentru o ieșire de o oră.

După un an de căsnicie, nu mai ieșeam aproape deloc. Cu Alina vorbeam pe ascuns, pe mesaje scurte. La mama ajungeam rar și cu stres. Dacă stăteam prea mult, Cătălin mă făcea să mă simt vinovată. Dacă veneam prea repede, ai mei ziceau că sunt schimbată. Și eram.

În mașină, spre ai mei, a tăcut tot drumul. Bătea cu degetele în volan și oftează din când în când, teatral. Știam filmul. Când ajungeam, urma să fie politicos, puțin rece, genul de ginere „serios”, iar eu aveam să par aia sensibilă, mereu tensionată fără motiv. Asta mă durea cel mai tare. Că în fața altora părea impecabil.

Mama ne-a deschis ușa cu șorțul pe ea și cu miros de sarmale în casă. Pentru o secundă, mi-a venit să plâng direct acolo, în prag. Așa dor îmi fusese de normal.

— Ați ajuns, mamă! Hai, intră, că se răcește friptura.

Tata a venit din sufragerie, sora mea, Oana, aranja paharele. Totul era simplu, cald, românesc, din ăla pe care îl iei de bun până îl pierzi. Numai că eu stăteam încordată pe scaun, cu grijă la fiecare cuvânt, să nu-l deranjeze pe Cătălin.

Când mama m-a întrebat dacă mai țin legătura cu Alina, el a râs scurt.

— Ce să mai țină? Alina e ocupată, are viața ei.

M-am uitat la el.

— Pot să răspund și eu.

A ridicat din umeri.

— Păi răspunde.

M-am simțit mică. Iar. Și mama a observat. Mama vedea din alea dintr-o clipire.

Mai târziu, când tata a deschis o sticlă de vin și atmosfera s-a mai relaxat, telefonul meu a vibrat. Era un mesaj de la Alina: „Ești bine?” N-am apucat să citesc tot, că Cătălin s-a întins după telefon.

— Lasă, că mănânci acum, a zis el.

Și l-a pus cu ecranul în jos, lângă farfuria lui.

S-a lăsat o liniște ciudată. Oana s-a uitat la mine. Tata a încremenit cu tirbușonul în mână. Iar mama… mama și-a șters mâinile de șorț și s-a uitat direct la el.

— Dă-i telefonul înapoi.

Cătălin a râs, jenat.

— Doamna Mariana, haideți, că glumim.

— Nu glumiți. Dă-i telefonul înapoi acum.

Mi-a înghețat sângele. Nu cred că o auzisem vreodată pe mama vorbind așa.

Cătălin s-a îndreptat în scaun.

— Cred că exagerați.

— Nu. Eu cred că tu o controlezi pe fiica mea de luni întregi și te-ai obișnuit să nu-ți spună nimeni nimic.

Tata a lăsat încet paharul jos. Oana nu clipea.

— Mariana… a început el.

— Nu, Gheorghe, lasă-mă, a zis mama. Că m-am săturat să o văd cum intră pe ușă alt om decât fata pe care am crescut-o. Se sperie înainte să vorbească. Se uită la tine înainte să răspundă. Nu mai vine la noi, nu-și mai sună prietenele, nu mai râde. Și tu ce faci? Îi iei telefonul din mână la masă?

Cătălin s-a înroșit.

— Îmi pare rău, dar vă băgați într-o căsnicie care nu vă privește.

Atunci am vorbit și eu. Nu știu de unde am găsit puterea. Poate din vocea mamei. Poate din rușinea că ai mei vedeau tot, în sfârșit.

— Ba o privește, Cătălin. Pentru că eu sunt fiica ei. Și pentru că are dreptate.

S-a întors spre mine, șocat de parcă îl lovisem.

— Serios? Acum faci spectacol cu familia ta?

— Spectacol? Spectacol a fost când mi-ai spus că Oana mă bagă în cap cu prostii. Când mi-ai zis că mama mă manipulează. Când m-ai făcut să mă simt vinovată că vreau să-mi văd părinții. Când mi-ai spus că Alina e o ratată doar fiindcă îmi zicea să ies din casă.

Îmi tremurau mâinile, dar nu m-am oprit.

— Nu m-ai lovit niciodată. Știu că asta o să spui. Dar m-ai făcut să mă îndoiesc de mine în fiecare zi. Și e destul.

A urmat o tăcere de-ți țiuiau urechile.

Cătălin s-a ridicat.

— Dacă pleci acum, să nu te mai întorci plângând.

M-am ridicat și eu. Inima îmi bătea atât de tare că abia respiram.

— Nu plec „acum”. Am plecat deja de mult din căsnicia asta. Doar că abia azi am curaj să recunosc.

Mama a venit lângă mine. Mi-a pus mâna pe spate, exact cum îmi punea când eram mică și aveam febră.

— Rămâne aici, a spus ea simplu.

Cătălin s-a uitat la toți, pe rând, a mormăit ceva și a plecat trântind ușa. După zgomotul ăla, casa a rămas ciudat de liniștită. Eu m-am așezat pe scaun și am început să plâng urât, cu sughițuri, de parcă se spărsese ceva vechi în mine.

În seara aia nu m-am mai întors. A doua zi, tata a venit cu mine după haine. Cătălin nici măcar nu era acasă. Pe masă lăsase doar cheia și un bilețel sec: „Cum ai vrut.”

Au trecut trei luni de atunci. Dorm în camera mea de fată, între timp mi-am găsit un job mai bun în Pitești și încerc să mă pun pe picioare. Nu e ușor. Mai am nopți când mă trezesc vinovată fără motiv. Mai pun mâna pe telefon și mă gândesc dacă „am voie” să sun pe cineva. Uite așa rămâi după ce trăiești cu cineva care te micșorează puțin câte puțin.

Dar respir. Și, Doamne, ce bine e să respir fără să cer voie.

Spuneți-mi sincer: voi cât ați fi rezistat? Și de ce ne dăm seama atât de târziu că iubirea nu trebuie să doară în felul ăsta?