Soacra i-a trecut apartamentul pe numele fratelui soției mele, dar pe mine mă suna la orice oră să-i car mobila, să-i repar țevile și să-i țin casa în picioare. În seara în care am spus „gata”, familia noastră aproape s-a rupt în două

„Iar s-a înfundat scurgerea la baie. Când poți să vii?”

Am rămas cu telefonul la ureche și cu cheia în contact, în fața blocului nostru. Era șase și jumătate seara. Tocmai ieșisem de la muncă, aveam în portbagaj două plase cu cumpărături, iar băiatul meu mă aștepta acasă să-l ajut la un proiect pentru școală.

„Mamă, eu acum plec de la serviciu”, i-a zis Ana, soția mea, încet, de lângă mine.

Dar soacră-mea nu o sunase pe ea. Mă sunase pe mine. Din nou.

„Marius, tu te pricepi. Că dacă aștept după Lucian, mai bine mă mut pe scară.”

Lucian era fratele Anei. Fiul ei. Omul pe numele căruia îi trecuse apartamentul acum doi ani, „ca să fie băiatul asigurat”. Așa spusese atunci, cu o voce caldă, de mamă care face un sacrificiu. Numai că sacrificiul îl duceam eu în spate de atunci.

Am oftat și am închis ochii o secundă. „Vin.”

Ana s-a uitat la mine și a știut. „Te duci iar?”

„Ce să fac?”

N-a răspuns imediat. A strâns doar buzele și s-a uitat pe geam. Și tăcerea aia m-a durut mai tare decât dacă țipa.

La soacră-mea era deja ritual. Când se strica ceva, când trebuia mutat un dulap, când trebuia adus un sac de cartofi de la piață, când avea de schimbat o priză, când se bloca ușa, eu eram omul bun. Lucian apărea doar la Crăciun, cu mâinile în buzunar și cu glume.

Am urcat, am desfăcut scurgerea, am stat în genunchi pe gresia rece aproape o oră. Soacră-mea se plimba prin bucătărie și bombănea.

„Noroc că te am pe tine, mamă. Că băiatul meu… e ocupat.”

M-am ridicat murdar pe mâini și am întrebat-o, poate mai tăios decât trebuia:

„Și dacă tot e apartamentul pe numele lui, de ce nu-l chemați pe el?”

S-a oprit. A făcut liniște. Apoi a zis, cu tonul ăla care te face să te simți vinovat dintr-o dată:

„Vai, dar ce, îți scot ochii? Tu ești din familie. El are și el problemele lui.”

Din familie. Asta eram când era de muncă. Când s-a făcut actul, n-am mai fost chiar atât de din familie.

N-am zis nimic atunci. Mi-am înghițit nervii, ca de obicei.

Problema e că acasă începeam să lipsesc. Copiii mă vedeau cu telefonul lipit de ureche și știau deja: „Te cheamă mamaia?” Ana ajunsese să care singură baxuri de apă, să meargă la serbări fără mine, să rezolve tot. Și nu pentru că nu voiam eu. Ci pentru că eram împărțit în prea multe bucăți.

Pocnitura a venit într-o sâmbătă. Soacră-mea cumpărase un șifonier vechi de la cineva din satul ei și voia să-l mutăm la etajul patru. „Mutăm” adică eu și cumătrul ei, nea Costică, că Lucian „era plecat”.

Am ajuns acolo deja obosit. Trăsesem toată săptămâna la serviciu. Când am văzut șifonierul, mi-a venit să râd și să plec.

„Doamnă Marioara, ăsta nu intră pe casa scării întreg”, am zis.

„Păi îl desfaceți.”

„Îl desfaceți?” a pufnit nea Costică. „Parcă noi suntem firmă de mutări.”

De acolo s-a aprins totul. El a început să spună că „numai pe proști îi găsește”, eu i-am răspuns că m-am săturat să fiu chemat doar la greu, iar soacră-mea, în loc să calmeze lucrurile, a zis fix ce nu trebuia:

„Dacă tot ai luat-o pe Ana, măcar atât poți să faci și tu pentru familie.”

Am simțit cum îmi urcă sângele în cap.

„Am luat-o pe Ana? Doamnă, eu nu am luat nimic. Eu mi-am făcut familie. Și familia mea e lăsată baltă ca să țin eu locul fiului dumneavoastră.”

S-a făcut liniște pe scară. Din apartamente se auzeau televizoare și o oală clocotind undeva. Atât.

Am plecat. L-am lăsat acolo, cu șifonier cu tot.

Seara, acasă, Ana m-a găsit în bucătărie, cu coatele pe masă. Nici n-a ridicat tonul.

„Nu mai poți, nu?”

Am dat din cap. Și, sincer, mi s-au umezit ochii. De ciudă, de oboseală, de tot.

„Mă simt folosit, Ana. Uite, îți spun drept. Când e ceva de dat, se dă la Lucian. Când e ceva de muncit, sunt bun eu. Când are nevoie de mașină, de brațe, de timp, de nervi, tot la mine se ajunge. Și eu nu mai pot să fiu omul de serviciu al tuturor.”

Ea s-a așezat lângă mine.

„Știu. Și eu am greșit că am lăsat lucrurile așa. Mi-a fost milă de mama. Dar Lucian profită. Ea îl protejează, tu taci, și toți pierdem.”

A fost prima dată când am simțit că nu sunt singur în povestea asta.

A doua zi, Ana și-a sunat fratele pe speaker. Voia să aud și eu.

„Lucian, de acum înainte, dacă mama are nevoie de reparații, de mutat mobilă, de drumuri, te ocupi și tu. Apartamentul e pe numele tău. Nu se mai poate doar cu Marius.”

El a râs scurt.

„Ce, mă, v-ați supărat acum? Dacă el se pricepe…”

„Nu. Dacă tu beneficiezi, te implici”, i-a zis ea. Rece. Clar.

A urmat scandal. Că suntem materialiști. Că o întoarcem pe mama împotriva lui. Că eu fac pe victima. Exact cum fac oamenii care au fost serviți prea mult timp și se enervează când li se spune stop.

Dar stop am spus.

De atunci, n-am mai fugit la fiecare apel. M-am dus doar când am putut și când chiar era urgent. În rest, am zis simplu: „Vorbiți și cu Lucian.” Soacră-mea s-a supărat. N-a vorbit cu mine o vreme. Apoi, încet, a început să-l sune și pe el. Cu greu. Cu scandal. Dar a început.

Nu s-a rezolvat tot. Nici pe departe. În familie, resentimentele rămân ca praful pe mobilă, le ștergi azi și mâine sunt iar acolo. Dar măcar acum nu mai stau cu nod în gât de fiecare dată când îmi sună telefonul.

Poate am fost prea răbdător. Sau poate prost de bun. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât trebuie să ajuți, până când ajutorul se transformă în obligație?