Nu mi-am putut ierta băiatul când și-a lăsat copiii pentru alta, iar într-o seară m-am trezit prinsă între el și femeia pe care o numesc încă „nora mea”
„Să nu te mai bagi, mamă, că nu tu trăiești cu ea!” a țipat Răzvan în telefon, atât de tare încât am depărtat aparatul de ureche. În spatele lui se auzea o voce de femeie, subțire și enervată: „Spune-i odată să ne lase în pace.” Atunci m-am așezat pe marginea patului și am simțit cum îmi amorțesc degetele. Pe noptieră aveam desenul făcut de David, nepotul meu: patru oameni ținându-se de mână. El încă desena o familie întreagă. Numai că familia aia nu mai exista.
Sunt mama lui Răzvan. Și da, mi-e rușine să spun ce a făcut. A plecat de acasă într-o marți, după-amiaza, spunându-i Ioanei că merge „să-și limpezească gândurile”. A luat o geantă, două cămăși și a închis ușa fără să se uite la cei mici. Mara, care avea trei ani, a început să plângă fiindcă voia să o ia și pe ea „cu tati în mașină”. David, mai mare cu doi ani, s-a dus la geam și a stat acolo până s-a întunecat.
După două zile am aflat adevărul. Nu plecase să-și limpezească nimic. Se mutase la Alina, o femeie divorțată, cu care lucra de câteva luni. Ioana m-a sunat cu o voce pe care n-o s-o uit cât trăiesc.
„Mamă… pot să vă spun tot așa, nu?”
Atât a zis, și pe urmă a izbucnit în plâns.
M-am dus la ea imediat. În chiuvetă erau biberoane nespălate, pe masă o farfurie cu pâine uscată, iar Mara dormea pe canapea cu obrajii fierbinți. Ioana stătea în bucătărie în trening, cu ochii umflați și cu telefonul în mână. Mi l-a întins fără să spună nimic. Erau mesaje de la Răzvan.
„Nu mai pot trăi în tensiunea asta.”
„Am dreptul să fiu fericit.”
„Tu oricum nu mă mai înțelegeai.”
M-am uitat la ea și mi s-a făcut rău. Tensiune? Fericire? În casa aia erau doi copii mici, rate, grădiniță, facturi, viață adevărată. Nu poezii de doi bani.
În primele săptămâni, am încercat să-l aduc cu picioarele pe pământ. L-am rugat, l-am certat, l-am implorat.
„Răzvan, nu-ți cer să te întorci dacă nu mai iubești, dar nu-i lăsa așa. Du bani. Stai cu copiii. Fii tată.”
„Mamă, tu o vezi doar pe ea victimă. Eu am sufocat ani întregi.”
„Și copiii cu ce au greșit?”
A tăcut. Mereu tăcea când ajungeam la copii.
Ioana a rămas singură cu tot. Salariul ei de la farmacie abia ajungea. Răzvan trimitea bani când își amintea sau când îl amenința ea că merge în instanță. O dată a întârziat două luni. Două luni. Eu din pensia mea am plătit întreținerea și grădinița lui David. N-am avut de unde, am rupt de la mine. Dar cum să stau? Să-i văd cum se sting?
Într-o seară, când le duceam cumpărături, am găsit-o pe Ioana pe jos în baie. Nu leșinase de tot, dar era albă ca varul. Nu mâncase aproape nimic toată ziua, doar dăduse copiilor. M-a bufnit plânsul de nervi.
„Pentru asta te-a lăsat? Pentru viața asta?”
Ea mi-a prins mâna și a zis încet:
„Vă rog să nu vă certați cu el din cauza mea.”
Mi s-a rupt sufletul. Fata asta, pe care fiul meu o făcuse zob, tot pe el îl proteja.
Adevărata prăpastie s-a deschis la botezul fetiței verişoarei lui. Știam că vine și el. Nu știam că o aduce și pe Alina. Când au intrat în curte, s-a făcut liniște. Ea era aranjată, cu tocuri subțiri, zâmbind ca și cum nimic nu ardea în jur. Răzvan ținea mâna pe spatele ei. Un gest mic. Dar pe mine m-a lovit ca o palmă.
Ioana nu venise, normal. Stătea acasă cu copiii răciți. Eu venisem doar pentru familie. Sau ce mai rămăsese din ea.
Răzvan a venit spre mine.
„Mamă, te rog, comportă-te frumos.”
Am crezut că nu aud bine.
„Să mă comport frumos? Tu ai două suflete mici care întreabă de tine seara și eu să mă comport frumos?”
Alina și-a încrucișat brațele.
„Nu eu sunt vinovată pentru problemele voastre.”
Atunci am explodat. Da, poate urât, poate prea tare, dar nu mai puteam.
„Ba te-ai băgat exact acolo unde era o familie. Și tu, Răzvane, să-ți fie rușine. Nu pentru că ai plecat de lângă o femeie. Ci pentru că ai plecat de lângă copiii tăi ca un străin.”
Mi-au dat lacrimile. În curte nu se mai auzea nimic. Răzvan s-a înroșit și a șoptit printre dinți:
„Dacă tot o alegi pe ea, să nu mă mai cauți.”
Pe ea. Așa a spus despre Ioana. De parcă n-ar fi fost femeia cu care a trăit opt ani. De parcă n-ar fi fost mama copiilor lui.
N-am răspuns imediat. M-am uitat la băiatul meu și, pentru prima oară în viață, nu l-am mai recunoscut.
„Eu nu te pierd pentru că o ajut pe Ioana. Tu te pierzi singur.”
Am plecat înainte să cad din picioare. În seara aia, când am ajuns la Ioana, David mi-a sărit în brațe și m-a întrebat:
„Buni, tati mai știe unde stăm?”
M-am dus în baie și am plâns cu robinetul deschis, să nu mă audă nimeni.
Au trecut luni. Răzvan nu mi-a mai vorbit. Ioana încearcă să se țină tare, dar o văd cum tremură când vin facturile. Copiii cresc între întrebări și tăceri. Iar eu mă trezesc noaptea și mă întreb unde am greșit ca mamă, de am crescut un bărbat care a fugit tocmai când era mai mare nevoie de el.
Îl iubesc. E copilul meu. Dar uneori iubirea de mamă nu poate acoperi rușinea, nici durerea pe care a lăsat-o în urmă.
Spuneți-mi voi, o mamă trebuie să-și apere fiul orice ar face?
Sau e tot mamă și atunci când îi spune, în față, că a distrus ce avea mai sfânt?