Am îngrijit-o pe mama ani la rând, iar după înmormântare am aflat că m-a lăsat pe drumuri pentru sora mea

— Cum adică să plec din casă? am întrebat, cu cheia încă în mână, în fața ușii în care locuisem aproape toată viața.

Alina nici nu m-a privit cum trebuie. Stătea rezemată de perete, cu brațele încrucișate, iar lângă ea era un bărbat pe care nu-l mai văzusem niciodată.

— Am vândut apartamentul, Mihai. Oamenii se mută în două săptămâni. Ți-am zis și la telefon.

I-am zis? Mi-a trimis un mesaj sec, atât. „Trebuie să vorbim despre apartament.” Atât. După ce o lună întreagă evitase să răspundă clar la orice întrebare despre succesiune.

Am simțit că mi se usucă gura. În spatele meu era sacoșa cu medicamente rămase de la mama, pe care încă nu fusesem în stare să le duc nicăieri. Le purtam de colo-colo de parcă, nu știu, dacă le țineam aproape, o mai țineam și pe ea.

Mama a fost bolnavă aproape patru ani. La început a fost cu tensiunea, apoi cu inima, apoi cu picioarele, apoi cu tot. Se stingea încet și urât. Eu eram cel care locuia cu ea. Eu mă trezeam noaptea când o auzeam gemând. Eu mergeam la policlinică, la medicul de familie, la cardiologie, la urgențe. Eu stăteam cu orele pe holuri cu dosarul în brațe și cu bonuri mototolite în buzunar.

Alina venea rar. Foarte rar.

De fiecare dată intra în casă parfumată, grăbită, cu voce dulce.

— Mamă, hai că ți-am adus niște portocale.

Stătea douăzeci de minute, cel mult o oră, apoi pleca. Avea familie, avea copii, avea treburi. Eu, în schimb, ajunsesem să-mi fac viața în jurul pastilelor de la opt, injecției de seară și analizelor de sânge.

Nu spun că mi-a fost ușor. Mi-am pierdut serviciul acum doi ani, tocmai pentru că lipseam des. Șeful m-a chemat în birou și mi-a zis aproape jenat:

— Mihai, te înțeleg, dar nu mai merge așa.

După aia am trăit din ce apucam. Mai un transport, mai o zugrăveală, mai niște bani împrumutați. Pensia mamei se ducea pe medicamente, scutece, facturi. Alina știa. Ba chiar de două ori mi-a zis:

— Ține bonurile, să nu fie discuții mai târziu.

N-am înțeles atunci de ce vorbea așa.

În ultimele luni, mama devenise mai tăcută. Mă privea lung uneori, de parcă voia să spună ceva și nu mai găsea putere. O întrebam:

— Mamă, te doare?

Și ea dădea din cap că nu.

Într-o seară, când îi schimbam cămașa de noapte, m-a prins de mână.

— Să nu rămâi singur, Mihai.

Atât a zis. Am crezut că delirează. Acum cuvintele alea mă ard.

A murit într-o dimineață de februarie, pe întuneric, înainte să se lumineze bine. Eram în bucătărie, puneam apa la fiert pentru ceai. Când am intrat iar în cameră, era liniște. O liniște din aia pe care n-o mai poți repara cu nimic.

La înmormântare, Alina a plâns mult. Atât de mult că vecinele o mângâiau pe umăr și spuneau că e fată bună, că o durea prea tare. Eu nici n-am putut plânge atunci. Eram gol.

Șocul a venit la notar.

Stăteam pe scaun și ascultam, dar parcă nu înțelegeam românește. Apartamentul, garsoniera veche a mamei din Berceni pe care o închiriase ani de zile, și terenul de la țară rămas de la tata, toate îi reveneau Alinei. Tot.

— Trebuie să fie o greșeală, am spus.

Notarul s-a uitat peste ochelari.

— Nu este nicio greșeală. Testamentul este legal.

M-am întors spre Alina.

— Tu ai știut?

A lăsat ochii în jos doar o secundă.

— Mama a decis.

— Și eu? Eu ce am fost?

N-a răspuns. Și tăcerea ei a fost mai rea decât orice.

În zilele următoare am căutat prin sertare, prin acte, prin caiete vechi. Voiam să găsesc ceva, orice. O explicație. O scrisoare. Un rând. N-am găsit nimic. Doar rețete, facturi și o poză cu noi doi când eram mici, la mare, eu ținând-o pe Alina de mână.

Abia după o vreme, o vecină mi-a spus ceva ce mi-a răscolit tot sufletul.

— Maică-ta credea că Alina o să aibă grijă de tine după ce se duce ea. Zicea că tu ești mai necăjit, că n-ai familie, că soră-ta e așezată și n-o să te lase.

Am rămas mut. Atât a putut mama să creadă despre noi. Că dacă îi lasă tot Alinei, ea o să împartă frățește. Că o să fie omenie.

N-a fost.

Când am încercat să vorbesc cu ea, a explodat.

— Nu-mi mai face mie teatru, Mihai! Tu ai stat acolo și ai locuit gratis ani de zile.

— Gratis? i-am spus. Cu mama în brațe, cu nopți nedormite, cu serviciul pierdut?

— Nu ți-am cerut eu asta.

Acolo s-a rupt ceva definitiv.

În două săptămâni mi-am strâns hainele în niște saci negri. Cărțile le-am lăsat. N-aveam unde să le duc. Patul pe care murise mama a rămas acolo, pentru noii proprietari. Mi s-a părut cel mai crud lucru din lume.

Acum stau cu chirie într-o cameră mică, la marginea orașului. Lucrez unde pot. Uneori mă trezesc noaptea convins că trebuie să-i dau mamei pastilele. Apoi îmi aduc aminte că nu mai e. Și că nici casa nu mai e.

Cel mai tare nu mă doare că n-am primit nimic. Mă doare că anii mei lângă ea au fost șterși dintr-o semnătură. Mă doare că sora mea a luat ajutorul meu ca pe ceva normal, iar apoi m-a dat afară ca pe un străin.

Și mai ales mă doare că mama a murit crezând că ne lasă uniți.

Spuneți-mi voi, ce ați fi făcut în locul meu? Ați mai putea ierta un om care v-a lăsat fără casă și fără familie, după ce i-ați ținut casa întreagă în picioare?