Am venit acasă după 12 ore de gardă și l-am găsit întins pe canapea, cerându-mi liniște, de parcă eu nu mă prăbușeam deja
Când am împins ușa cu umărul, cu sacoșa de la farmacie într-o mână și uniforma mirosind a dezinfectant, primul lucru pe care l-am auzit a fost vocea lui Cătălin din sufragerie.
„Irina, iar ai întârziat. Mi-ai zis că iei pâine și parizer.”
Am rămas în hol câteva secunde, cu cheia încă în ușă. Mă dureau tălpile de parcă umblasem desculță pe pietriș. Aveam 12 ore de tură în spate, un pacient pierdut dimineața și încă două perfuzii schimbate pe fugă înainte să ies. Și el era întins pe canapea, în maiou, cu televizorul pornit încet, de parcă problema serii era că n-avea ce pune pe pâine.
„Am luat”, i-am zis. „Dar puteai să mergi și tu până la colț.”
A oftat lung, teatral.
„Iar începi? Nu vezi că și eu sunt stresat?”
Stresat. Cuvântul ăsta mă lovea de fiecare dată ca o palmă.
De aproape un an, eu țineam casa. Eu plăteam chiria, lumina, întreținerea, internetul, mâncarea, medicamentele pentru maică-sa când îl apuca mila și voia să o ajute. Salariul meu de asistentă medicală se topea până pe 15 ale lunii. Restul era cârpeală. Mai luam ture în plus, mai renunțam la mine. Nu-mi mai cumpărasem o pereche de adidași de aproape doi ani. Dar Cătălin avea mereu nevoie de „puțină liniște”, de „înțelegere”, de „să nu-l presez”.
La început l-am înțeles. Fusese dat afară de la depozit. A zis că e o perioadă grea. Că își caută. Că nu vrea orice, pe bani puțini. L-am susținut. I-am făcut CV. I-am trimis anunțuri. I-am zis și de pază, și de curierat, și de magazin. Mereu găsea ceva.
„Nu merg acolo, că e program haotic.”
„Nu mă duc la interviul ăla, că sigur vor pe pile.”
„Lasă, mai aștept puțin, poate apare ceva mai bun.”
Mai bun. Pentru cine?
În seara aia, în timp ce făceam ouă ochiuri, el s-a ridicat și a venit în bucătărie doar ca să-mi spună că s-a terminat cafeaua.
M-am întors spre el cu tigaia în mână.
„Cătălin, tu mă auzi pe mine? Eu nu mai pot.”
A ridicat din umeri.
„Exagerezi. Toate femeile muncesc.”
M-a durut mai tare decât dacă m-ar fi înjurat. Pentru că a zis-o rece, fără să mă privească bine în ochi. Ca și cum tot ce făceam era ceva normal, obligatoriu, și eu eram doar prea sensibilă.
În noaptea aia am plâns în baie, pe marginea căzii, cu telefonul în mână. Am sunat-o pe mama.
A răspuns din prima.
„Irina, ce s-a întâmplat?”
N-am putut să vorbesc câteva secunde. Doar respiram urât.
„Mamă… eu cred că mă îmbolnăvesc. Nu mai dorm. Mă trezesc cu inima bătând. Mi-e frică să vin acasă.”
A tăcut puțin. Apoi a zis exact ce nu voiam și ce aveam nevoie să aud.
„Tatăl tău și cu mine te primim acasă mâine, dacă vrei. Nu ești obligată să cari un om în spate până cazi.”
Două zile m-am învârtit prin casă ca o străină. Mă uitam la el cum stă pe telefon, cum își încălzește mâncarea pe care eu o cumpărasem, cum mă întreabă dacă i-am spălat hanoracul „ăla bun”. Și ceva în mine se rupea liniștit, fără scandal. Poate asta a fost cel mai trist. Că nu mai aveam nici energie să mă cert.
Duminică dimineață, tata a venit cu Dacia lui veche. A urcat sus fără multe vorbe. Mama a rămas jos, că știa că dacă intră, începe să plângă.
Cătălin s-a uitat la geanta mea de voiaj și a râs scurt.
„Ce e circul ăsta?”
I-am spus simplu:
„Plecat. Mă duc la ai mei.”
S-a schimbat la față.
„Pentru ce? Pentru niște bani? Atât valorează căsnicia asta?”
Atunci am izbucnit. Poate pentru prima dată cu adevărat.
„Nu pentru bani! Pentru tot. Pentru că vin ruptă din spital și tu îmi ceri parizer. Pentru că mă vezi că tremur de oboseală și tot eu trebuie să te mângâi pe cap. Pentru că de un an îți cauți viața, dar numai din canapea!”
A făcut un pas spre mine.
„A, deci acum sunt ultimul om.”
„Nu. Dar m-ai făcut pe mine să mă simt ultima.”
S-a lăsat o liniște de-alea care te apasă pe piept. Tata s-a apropiat încet și a luat geanta.
Cătălin s-a uitat la el și a zis printre dinți:
„V-ați băgat toți între noi.”
Tata, calm, cum e el, i-a răspuns:
„Nu, băiete. Tu ai lăsat-o singură de mult.”
Am ieșit fără să mă mai uit înapoi. Pe scara blocului mi s-au înmuiat genunchii. Afară mirosea a ploaie și a tei, și eu plângeam de parcă mi se rupea ceva din carne, nu din viață. Deși eu plecam, tot eu mă simțeam vinovată. Așa se întâmplă când stai prea mult într-un loc unde ți se spune, încet, că trebuie să suporți.
La ai mei am dormit 14 ore. Nu exagerez. Când m-am trezit, mama mi-a pus ciorbă pe masă și nu m-a întrebat nimic. Doar m-a mângâiat pe păr. Atunci am realizat cât de obosită eram. Nu doar fizic. Înăuntru, până în măduvă.
Cătălin mi-a mai scris. Că îl abandonez. Că o să-mi pară rău. Că nimeni n-o să mă iubească așa cum m-a iubit el. Dar iubirea care te stoarce și te face să te temi de propria casă… mai e iubire?
Acum încă mă adun. Încă fac ture. Încă trag. Dar măcar când ajung acasă, nu mai simt că intru într-o altă gardă.
Spuneți-mi sincer: cât ar trebui să lupți pentru un om care nu luptă deloc pentru tine?
Și voi ați pleca, sau ați mai da o șansă când sufletul e deja făcut bucăți?