L-am prins cu alta, iar el mi-a spus rece că nu mai sunt femeia lui, ci doar mama copiilor. Atunci am înțeles cât de singură fusesem, de fapt

„Cine e Andreea?” am întrebat cu telefonul lui Cătălin în mână și cu inima bubuindu-mi în urechi de parcă voia să spargă pereții bucătăriei.

El s-a oprit în ușă, cu cheile încă în palmă. O secundă n-a zis nimic. Doar s-a uitat la mine, apoi la ecranul aprins. Mesajul era acolo, nu mai putea fi întors din drum: „Mi-e dor de azi-noapte.”

Am simțit că mi se înmoaie genunchii.

„Răspunde-mi”, am zis. „Cine e?”

A trântit cheile pe masă.

„Dacă tot ai scotocit, ce mai contează cum o cheamă?”

Cred că atunci m-a durut mai tare tonul decât mesajul. Nu panică, nu rușine. Iritare. Ca și cum eu deranjasem ceva.

„Am scotocit?” am izbucnit. „Telefonul tău vibra întruna. L-am luat să văd dacă s-a întâmplat ceva. Și s-a întâmplat, Cătălin. S-a întâmplat în casa mea.”

„În casa noastră”, a zis printre dinți. „Dar tu de mult nu mai ești aici cu mine. Tu ești doar… mama copiilor.”

M-a lovit propoziția aia ca o palmă.

Doar mama copiilor.

Eu, care de opt ani mă trezeam prima. Eu, care făceam pachetele pentru școală, țineam minte zilele de serbare, teme, programări la dentist, ședințe cu părinții, cadouri pentru nepoți, pachete pentru socri când se ducea el „pe fugă” până la ei. Eu, care știam ce detergent îi irită pielea lui Vlad și ce caiet trebuie Anei la română. Eu, care lucram și de acasă, pe laptop, printre ciorbe și grupuri de părinți pe WhatsApp și telefoane de la mama lui că „poate treceți duminică”.

Și el îmi spunea că nu mai sunt decât mama copiilor.

„Știi de ce sunt doar asta?” am zis, și deja plângeam. „Pentru că cineva trebuia să fie adultul de serviciu în casa asta.”

A râs scurt, nervos.

„Nu dramatiza. N-am zis că e doar vina ta. Dar m-ai ignorat ani de zile, Irina. Când am vrut să ieșim, erai obosită. Când am vrut să vorbim, aveai liste. Numai liste. Pentru copii, pentru cumpărături, pentru ai mei, pentru ai tăi.”

„Pentru noi cine făcea lista, Cătălin? Tot eu?”

N-a răspuns.

În seara aia n-am mai dormit. El a stat în sufragerie. Eu în dormitor, cu ochii în tavan și cu senzația aia urâtă că viața mea se crăpase pe dinăuntru de mai demult, doar că eu pusesem fețe de masă frumoase peste fisuri și mersesem mai departe.

A doua zi am dus copiii la școală ca o mașină stricată care încă merge. Le-am pus gustările, le-am pupat pe frunte, am zâmbit chinuit. Ana m-a întrebat: „Mami, de ce ai ochii roșii?”

„N-am dormit bine.”

Atât am putut.

Trei zile am funcționat din inerție. Mâncare, haine, teme, serviciu. Cătălin umbla prin casă de parcă era chiriaș. Vorbeam strict ce ținea de copii.

„Îi iei tu vineri?”

„Da.”

„Ai plătit engleza?”

„Da.”

În a patra zi, am intrat în baie, am închis ușa și am alunecat pe gresie lângă mașina de spălat. Acolo am plâns urât, cu sughițuri, cu palmele peste gură, să nu mă audă nimeni. Nu doar pentru aventură. Pentru tot. Pentru câți ani trecuseră peste mine fără să-mi dau seama. Pentru că nu mai știam când m-am simțit ultima oară femeie, nu doar mamă, noră, contabilă a casei, organizatoare de vieți.

Atunci am căutat un psiholog.

Prima dată când am intrat în cabinetul doamnei Simona, m-am simțit caraghios. Eu, care mereu le rezolvam pe toate, stăteam pe un scaun și nu știam de unde să încep.

„Spuneți-mi ce doare cel mai tare”, mi-a zis ea calm.

Și mi-a ieșit direct:

„Faptul că m-a înșelat… și faptul că o parte din mine îl înțelege. Asta mă sperie.”

M-am uitat imediat în jos, de rușine.

Dar era adevărul. Nu îi înțelegeam trădarea. Niciodată. Dar înțelegeam distanța dintre noi. Tăcerea. Oboseala. Serile în care el stătea pe telefon și eu adormeam cu hainele pe mine după ce pregăteam costume pentru „Săptămâna Altfel”. Faptul că nu mai existam ca femeie nici pentru mine.

Am mers la câteva ședințe. Nu m-au vindecat miraculos, cum vezi prin filme. Dar m-au pus în fața mea. M-au obligat să spun cu voce tare că sunt epuizată, furioasă, neiubită și că ani de zile am cerut ajutor în glumă, pe fugă, printre cratițe, iar nimeni n-a auzit. Poate nici eu.

Într-o seară, după ce au adormit copiii, l-am găsit pe Cătălin în balcon, fumând pe ascuns, deși se lăsase de ani buni.

„Trebuie să vorbim”, i-am spus.

A stins țigara imediat. „Despre divorț?”

Am tras aer în piept.

„Despre adevăr. Eu merg la psiholog.”

S-a uitat ciudat la mine, parcă pentru prima dată după multe săptămâni.

„Și?”

„Și am înțeles că nu mai pot trăi așa. Nici mințită, nici stoarsă de puteri, nici invizibilă. Dar mai înțeleg ceva.” M-am oprit puțin, că-mi tremura vocea. „Că noi ne-am pierdut cu mult înainte de Andreea.”

A lăsat privirea în jos.

„Poate.”

„Nu te iert acum. Să nu crezi asta. Dar îți propun ceva. Terapie de cuplu. Mergem și vedem dacă mai există ceva de salvat. Dacă nu, ne despărțim omenește. Fără să ne mai sfâșiem în fața copiilor.”

A tăcut mult. Se auzea doar un câine lătrând undeva între blocuri și televizorul vecinilor.

„Și dacă îți spun că nu știu dacă mai pot?” a zis într-un final.

„Atunci măcar spune-o acolo. Într-un loc unde să nu ne mai mințim.”

M-a privit cu niște ochi pe care nu-i mai recunoșteam. Obosiți. Vinovați. Speriați.

„Bine”, a șoptit. „Merg.”

Nu știu nici acum dacă „bine”-ul ăla a fost începutul sfârșitului sau ultima noastră șansă. Știu doar că, pentru prima dată după mulți ani, n-am mai ales să car totul singură.

Spuneți-mi sincer, se mai poate repara ceva după o trădare ca asta?

Sau uneori terapia nu salvează căsnicia, ci doar te ajută să te salvezi pe tine?