Mi-au numărat apartamentul cât încă respiram, iar eu am ales să-l las celei care mi-a ținut mâna când nu mai aveam pe nimeni

„Hai, Valeria, nu te mai încăpățâna atâta, că doar nu iei apartamentul cu tine în groapă.”

Când am auzit asta din gura surorii mele, Mariana, am simțit cum mi se taie picioarele. Stătea în mijlocul sufrageriei mele, cu poșeta pe braț și cu privirea lipită de biblioteca veche a mamei, de parcă deja făcea inventarul. Lângă ea, fiica ei, Andreea, butona telefonul și ridica din când în când ochii spre mine, rece, grăbită.

„Mamă, spune-i mai clar”, a zis Andreea. „Apartamentul e într-o zonă bună. Trebuie puse actele în ordine din timp. Să nu fie după aia nebunie.”

Nebunie. Cuvântul ăsta mi-a rămas în cap.

Eu locuiesc singură de unsprezece ani, de când l-am îngropat pe soțul meu, Petru. Apartamentul e al meu, cumpărat împreună cu el, cu rate, cu muncă, cu concedii ratate și cu pâine tăiată la milimetru în anii grei. Două camere mari, tavan înalt, bloc vechi, chiar în centru. E genul de apartament la care mulți visează acum. Pentru mine n-a fost niciodată investiție. A fost casă.

Mariana și Andreea mă vizitau rar. La Paște, uneori de Crăciun, și când apărea subiectul actelor. Veneau cu prăjituri cumpărate din drum, se așezau zece minute, apoi începeau.

„Nu vrei să vinzi și garajul lui Petru?”

„Nu vrei să faci procură, să te ajutăm noi?”

„Dacă pățești ceva, cine umblă pe la notari?”

Niciodată nu mă întrebau ce mă doare. Dacă mai pot urca scările când se strică liftul. Dacă mai dorm noaptea. Dacă mi-e frică.

În schimb, Elena de la trei știa. Vecina mea. O femeie simplă, văduvă și ea, cu un băiat plecat la Brașov. Când mă vedea că mă țin de balustradă, urca încet lângă mine. Când am făcut tensiune mare, ea m-a dus la policlinică. Când am răcit rău iarna trecută, ea mi-a lăsat ciorbă la ușă și medicamentele pe masă, că eu tremuram și nu puteam nici să deschid bine punga.

„Tanti Valeria, să mă sunați, da? Nu vă rușinați”, îmi spunea.

Tanti Valeria. Așa, cu blândețe. Nu „apartamentul”, nu „actele”.

Într-o joi, după ce am venit de la control și medicul mi-a spus că trebuie să am grijă, să nu mai fac efort și să nu stau singură când mi se face rău, am intrat în casă și am început să plâng din senin. Nu tare. Așa, cu nod în gât. Mi-am dat seama că, dacă aș cădea în baie, Mariana ar afla poate după două zile. Dar Elena ar bate la ușă în aceeași seară.

Atunci m-am hotărât.

Am mers la notar peste o săptămână. Cu Elena. M-a întrebat de trei ori dacă sunt sigură.

„Doamnă Valeria, să nu faceți nimic de supărare.”

„Nu fac de supărare”, i-am spus. „Fac de dreptate. Cât mai pot.”

Am lăsat apartamentul Elenei prin testament. Nu pentru că mi-a cerut. Nici vorbă. S-a împotrivit, s-a înroșit toată, aproape că s-a supărat.

„Eu v-am ajutat că sunteți om bun, nu pentru asta.”

Tocmai de-aia.

N-am spus nimic familiei atunci. Dar, cumva, au aflat. În familia noastră, veștile urâte circulă mai repede decât ambulanța.

Au venit duminică, amândouă, fără să sune înainte. Mariana a intrat val-vârtej.

„E adevărat?”

Eu eram la masă, curățam niște mere.

„Dacă despre testament întrebi, da.”

Andreea a izbucnit prima.

„Nu se poate așa ceva! O străină? O vecină? După tot ce a făcut familia pentru tine?”

Am ridicat ochii spre ea și m-a durut sincer cât de firesc mințea.

„Ce a făcut familia pentru mine, Andreea?”

S-a lăsat o liniște scurtă, urâtă.

Mariana și-a dus mâna la piept, teatral, cum făcea de mică atunci când voia să pară victimă.

„Ți-ai ieșit din minți. Te manipulează femeia aia. Profită de tine.”

Atunci am lovit masa cu palma. Nu tare, dar destul cât să tacă.

„Nu. Voi ați profitat de mine. Ani de zile.”

Mariana s-a înroșit.

„Eu sunt sora ta!”

„Sora mea m-a întrebat ultima oară acum opt luni dacă mai trăiesc bine. În rest, m-a întrebat de garaj, de acte și de apartament.”

Andreea a început să plângă nervos, din acela fără lacrimi adevărate.

„Păi normal că vrem să rămână în familie!”

„Eu am rămas în familie?” am întrebat-o. „Când am avut nevoie de cineva la policlinică, unde erați? Când nu puteam să car o plasă, unde era familia?”

N-a răspuns nimeni.

Mariana a schimbat tonul. Rece. Tăios.

„Să nu te aștepți să te mai căutăm.”

Am simțit ceva ciudat atunci. Nu frică. Nu durere. Mai mult un fel de liniște amară.

„Ați venit vreodată cu adevărat?”

A trântit ușa atât de tare, că s-a mișcat geamul de la balcon.

În seara aia, Elena a venit cu pâine caldă și m-a găsit pe întuneric. N-am apucat să-i spun nimic, că a înțeles din prima.

S-a așezat lângă mine pe canapea și mi-a pus mâna peste mână. Atât. Fără întrebări, fără curiozitate. Și gestul ăla a făcut mai mult decât toate vorbele rudelor mele din ultimii ani.

Acum mă mai sună Mariana din când în când, ba să mă împac, ba să-mi spună că lumea o să mă judece. Andreea nici nu-mi mai vorbește. În bloc, unii șușotesc. Că am lăsat casa la o străină. Că nu e normal. Că sângele e sânge.

Poate. Dar ce faci când sângele vine la tine doar să-ți măsoare pereții?

Eu nu i-am pedepsit. Doar am ales omul care a fost lângă mine când încă eram vie.

Spuneți-mi voi, ce înseamnă, de fapt, familie? Și cât trebuie să înghiți, doar ca să nu te certe lumea că ai ales cu inima?