„Mama Se Supără Când Nu Pot Petrece Tot Timpul cu Ea: Deja Cresc Doi Copii”

Mama mea, Elena, a fost întotdeauna o parte semnificativă a vieții mele. Crescând, ea a fost stânca mea, confidenta mea și cea mai bună prietenă a mea. Dar pe măsură ce am crescut și mi-am întemeiat propria familie, relația noastră a început să se tensioneze sub greutatea așteptărilor ei.

Sunt Victoria, o femeie de douăzeci și nouă de ani care este căsătorită cu Andrei de cinci ani. Avem doi copii frumoși: Alexandru, care are patru ani, și Maria, care are doi ani. Zilele mele sunt pline de haosul și bucuria care vin odată cu creșterea copiilor mici. De la treziri matinale până la povești de culcare, programul meu este plin.

În ciuda vieții mele ocupate, mama mea se așteaptă să petrec mult timp cu ea. Locuiește singură de când tatăl meu a murit acum câțiva ani și înțeleg singurătatea ei. Cu toate acestea, cerințele ei au devenit copleșitoare. Mă sună de mai multe ori pe zi, adesea plângând și exprimând cât de mult îi lipsesc. Când nu pot să o vizitez sau să petrec ore întregi la telefon, se supără extrem de tare.

„Victoria, nu înțelegi cât de singură sunt,” plânge ea la telefon într-o seară. „Am nevoie de tine aici cu mine.”

„Mamă, am responsabilități,” încerc să explic cu blândețe. „Andrei lucrează ore lungi, iar copiii au nevoie de mine. Nu pot fi acolo tot timpul.”

Dar cuvintele mele par să cadă pe urechi surde. Accesele emoționale ale Elenei au devenit o apariție regulată și mă afectează profund. Mă simt sfâșiată între datoria mea ca fiică și responsabilitățile mele ca mamă și soție.

Alexandru va începe grădinița în curând, dar Maria este încă prea mică. Găsirea unui echilibru între îngrijirea copiilor mei și gestionarea așteptărilor mamei mele este o luptă constantă. Andrei încearcă să ajute, dar jobul lui solicitant îl lasă epuizat majoritatea zilelor.

Într-o zi deosebit de stresantă, după ce am gestionat un tantrum al Mariei și am încercat să pregătesc cina, telefonul sună din nou. Este mama mea.

„Victoria, de ce nu m-ai sunat astăzi?” întreabă ea, cu o voce plină de acuzații.

„Mamă, îmi pare rău. A fost o zi agitată,” răspund eu, încercând să-mi păstrez frustrarea sub control.

„Întotdeauna ai o scuză,” răspunde ea tăios. „Am nevoie de tine aici. Nu-ți mai pasă de mine.”

Cuvintele ei mă rănesc profund. O iubesc pe mama mea enorm, dar nevoia ei constantă de atenție este sufocantă. Mă simt vinovată că nu pot să-i îndeplinesc așteptările, dar știu și că nu pot neglija propria mea familie.

Pe măsură ce săptămânile trec, tensiunea dintre noi crește. Sănătatea Elenei începe să se deterioreze și ea dă vina pe stresul relației noastre tensionate. Încerc să o vizitez mai des, dar niciodată nu este suficient.

Într-o seară, după ce am pus copiii la culcare, mă așez cu Andrei pentru a discuta despre situație.

„Nu știu ce să fac,” mărturisesc eu. „Sănătatea mamei se înrăutățește și ea dă vina pe mine pentru asta.”

Andrei îmi ia mâna. „Nu poți face totul, Victoria. Trebuie să stabilești limite.”

Dar stabilirea limitelor cu Elena pare imposibilă. De fiecare dată când încerc să-i explic limitările mele, ea reacționează cu lacrimi și acuzații.

Punctul culminant vine într-o noapte când Elena mă sună panicată. „Victoria, cred că am un atac de cord,” plânge ea.

Mă grăbesc spre casa ei, cu inima bătând cu frică. Când ajung acolo, o găsesc stând pe canapea, ținându-se de piept.

„Mamă, trebuie să te ducem la spital,” spun eu urgent.

Dar Elena dă din cap. „Nu, aveam doar nevoie de tine aici.”

Realizarea mă lovește ca un tren. Manipularea emoțională a mamei mele a atins un nivel periculos. Mă simt prinsă într-un ciclu de vinovăție și obligație.

În cele din urmă, nu există o rezolvare fericită. Relația mea cu Elena rămâne tensionată și sănătatea ei continuă să se deterioreze. Greutatea așteptărilor ei atârnă greu asupra mea, un memento constant al echilibrului imposibil pe care încerc să-l mențin.