Fiica mea a apărut după trei ani, mi-a lăsat nepoata în prag și a dispărut din nou. Iar în clipa aia, căsnicia mea a început să se rupă…

Am deschis ușa în cămașă de noapte și am înghețat cu mâna pe clanță. Pe preș stătea o fetiță mică, învelită într-o pătură roz, iar lângă ea, cu capul plecat, era Andreea.

— Mamă, te rog… doar ia-o.

Atât a zis.

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii. Trei ani. Trei ani în care nu știusem dacă trăiește, dacă e bolnavă, dacă a fugit cu vreun bărbat, dacă… nici nu mai vreau să spun ce ne-a trecut prin cap. Și acum era acolo, slabă, trasă la față, cu ochii umflați și o geantă jerpelită pe umăr.

Din spate a venit Ilie.

— Cine e la u… Andreea?

N-a apucat să mai spună nimic. Fetița s-a trezit și a început să plângă încet, speriată. Andreea s-a aplecat, a sărutat-o pe frunte și a șoptit:

— O cheamă Mara. Are doi ani și patru luni. N-am unde s-o țin. Doar câteva zile.

— Intră în casă, i-am spus. Intră, mamă, stăm de vorbă.

A dat din cap.

— Nu pot.

Ilie a făcut un pas spre poartă.

— Nu pleci nicăieri până nu ne spui unde ai fost.

Andreea s-a uitat la el ca și cum nici nu-l vedea.

— Dacă mă iubiți, aveți grijă de ea.

Și a fugit.

Nu exagerez. Pur și simplu a fugit pe uliță, cu părul vâlvoi, fără să se întoarcă. Ilie a alergat după ea până la colț, dar s-a întors singur, gâfâind și alb la față. Iar eu am rămas în prag, cu Mara în brațe, care mă strângea de bluza de casă și mirosea a lapte acru și a frig.

În dimineața aia n-am mai fost om. I-am făcut ceai fetei mici, am căutat prin dulap niște haine vechi de la verișoara ei, am sunat medicul de familie, am încercat să-mi adun mintea. Mara nu spunea mare lucru. Doar „mama” și „nu pleca”. Atât. Mi-a sfâșiat inima.

Seara, Ilie a trântit dosarul cu acte pe masă.

— Mâine mergem la Protecția Copilului.

M-am uitat la el ca arsă.

— Cum adică mergem?

— Adică exact așa. Copilul ăsta are nevoie de acte, de medic, de grădiniță, de stabilitate. Nu putem trăi după toanele Andreei.

— Nu sunt toane! am ridicat vocea. E fiica noastră. E în necaz.

— Și Mara a cui e? a izbucnit el. A stat în frig la poartă, Elena!

M-a durut cum a spus. Pentru că avea dreptate și tocmai de asta nu suportam.

Am început să ne certăm din orice. Din laptele cumpărat, din banii scoși de pe card, din faptul că Mara plângea noaptea și striga după mamă. Ilie voia avocat, voia tutelă, voia totul pus pe hârtie. Eu refuzam. Mi se părea că, dacă semnez ceva, îi închid Andreei ușa în nas. Ca și cum i-aș lua copilul. Ca și cum aș spune, gata, nu mai ești mamă.

— Tu încă o aperi, îmi spunea Ilie printre dinți. După tot ce ne-a făcut.

— Pentru că e copilul meu!

— Și eu ce sunt? Eu nu am îngropat-o în minte de o sută de ori?

Într-o noapte, după ce Mara adormise lipită de mine, a sunat telefonul fix. Cine mai sună pe fix acum? Mi-a stat inima.

— Mamă…

Am recunoscut vocea imediat.

— Andreea, unde ești? Vino acasă, te rog, vino și vedem noi…

Respira greu.

— Să nu mergeți la poliție. Să nu dați numele meu nimănui. Și… aveți grijă de Mara. O iubesc.

— Ce ai făcut? Cu cine ești? Ești în pericol?

A tăcut o secundă.

— N-am vrut să fie așa.

Apoi s-a întrerupt.

Atât. Două minute care mi-au distrus și restul de liniște.

După apel, Ilie s-a uitat la mine și a zis ceva ce n-am să uit.

— Elena, fata noastră ori fuge de cineva, ori a făcut ceva grav.

La două zile, a venit o vecină, tanti Rodica, cu glasul ăla de om care chipurile nu vrea să se bage, dar se bagă până în gât.

— Am auzit că Andreea a fost văzută la Pitești, cu niște oameni… nu prea buni. Cică făceau credite pe buletine, închirieri false, din astea.

Mi s-a făcut rău. Ilie a ieșit afară fără un cuvânt și a stat mult pe bancă, în curte, cu coatele pe genunchi. Când a intrat, părea mai bătrân cu zece ani.

— Merg singur dacă tu nu vii, mi-a spus. Dar eu actele le încep.

— Nu poți să faci asta peste mine.

— Ba trebuie.

Ne-am privit lung. Nu ca soț și soție. Ca doi oameni care iubesc același copil, dar nu mai cred în aceeași salvare.

În zilele următoare, Mara a început să mă strige „mamaie” și pe Ilie „tataie”. Îl aștepta la poartă când venea de la magazin și îi întindea mâinile. Iar el, care părea de piatră, o lua în brațe și întorcea capul, să nu-l văd cum îi tremură bărbia.

Eu încă dorm cu telefonul sub pernă. Încă tresar la orice mașină care oprește în fața casei. Încă îmi spun că Andreea o să vină, o să bată la ușă, o să cadă în genunchi și o să spună adevărul.

Dar între timp, Mara crește. Are nevoie de medic, de grădiniță, de siguranță. Nu de fantome.

Și uite așa trăiesc: cu nepoata în brațe și cu fiica mea lipsă între mine și bărbatul cu care am împărțit o viață întreagă.

Spuneți-mi voi… când încerci să salvezi un copil, pe cine trădezi de fapt?

Și cât mai ai voie să speri, dacă speranța începe să facă rău?