M-am mutat la casă pentru liniște, dar am ajuns servitoarea tuturor: în propria mea curte nu mai aveam loc nici să respir

— Iar au intrat pe poartă, i-am spus lui Cătălin, cu mâinile pline de spumă de la vase. Iar. Fără un telefon, fără nimic.

El s-a uitat pe geam și a ridicat din umeri.

— Sunt ai mei. Ce vrei să fac, să-i trimit înapoi?

În curte se auzea deja vocea cumnatei mele, Mirela.

— E cineva acasă? Am adus și copiii!

Am închis ochii o secundă. Era sâmbătă. A treia sâmbătă la rând când eu nu stăteam nici zece minute liniștită în propria casă.

Când ne-am mutat la marginea orașului, am crezut că o să începem altă viață. După doisprezece ani la bloc, cu bormașini, vecini nervoși și loc de parcare vânat ca un trofeu, casa asta părea salvarea. Aveam curte mică, un foișor, doi meri și o liniște care, în primele seri, mă făcea să plâng de bine.

Doar că liniștea a ținut puțin.

La început a fost frumos. Au venit socrii cu o prăjitură și au zis că se bucură pentru noi. Apoi a venit fratele lui Cătălin cu nevasta, „să vadă și ei cum v-ați așezat”. După o săptămână, au apărut niște veri de-ai lui, pe care eu îi văzusem de două ori în viață. După aia prieteni, fini, cumetri, vecini de-ai socrilor. Toți cu aceeași replică:

— Dacă tot stați la casă, am zis să trecem puțin.

„Puțin” însemna patru-cinci ore, grătar, copii alergând prin straturi, pahare lăsate peste tot și eu în bucătărie, cu aragazul mers continuu.

Cătălin era fericit. Se umfla în piept când deschidea poarta.

— Hai, intrați! Avem loc, slavă Domnului.

Aveam loc, da. Numai că locul ăla costa. Timp, bani, nervi. Și pe mine.

În fiecare vineri făceam cumpărături mai mari „just in case”. Luam carne, sucuri, pâine, cafea, dulciuri pentru copii. Salariul meu se topea pe lucruri pe care nici nu apucam să le mănânc. Duminica seara mă durea spatele de parcă turnasem beton, nu statusem la masă cu musafiri.

Și cel mai tare nu mă durea munca. Mă durea că nimeni nu vedea.

Într-o duminică, după ce plecaseră toți, am găsit în dormitorul nostru pătura mototolită și urme mici de noroi pe cearșaf.

Copiii Mirelei se jucaseră acolo. În patul meu.

M-am dus în sufragerie cu pătura în brațe.

— Asta ți se pare normal?

Cătălin butona telefonul.

— Sunt copii, Alina, ce să facă și ei?

— Să nu intre în dormitorul nostru! Să nu-mi răscolească lucrurile! Să nu mă facă să simt că eu locuiesc în casa altora!

A ridicat tonul imediat.

— Exagerezi. Ai ajuns de nerecunoscut de când ne-am mutat aici.

Atunci m-a lovit mai rău decât dacă mi-ar fi trântit ceva. „Ai ajuns de nerecunoscut.” Nu faptul că eram obosită. Nu faptul că de luni bune găteam pentru zece oameni aproape în fiecare weekend. Nu faptul că noi doi nu mai băuserăm o cafea singuri în curte de… nici nu mai știam.

În săptămâna următoare am tăcut. M-am dus la muncă, am venit, am spălat, am pus rufe, am tuns iarba din față. Cătălin parcă simțea că fierb, dar nu zicea nimic. Joi seara, în timp ce eu făceam o ciorbă, el a aruncat așa, lejer:

— Sâmbătă vine mama cu tata. Și probabil și Mirela, că au chef de aer.

Am lăsat polonicul jos.

— Nu.

El a râs scurt.

— Cum adică nu?

— Adică nu mai vine nimeni fără să întrebe înainte. Nimeni. Nici ai tăi, nici ai mei, nici prietenii, nimeni.

S-a întors spre mine de parcă nu mă cunoștea.

— Tu vorbești serios?

— Foarte serios.

În seara aia ne-am certat cum nu ne certasem nici când făceam creditul pentru casă. Mi-a spus că sunt rece, că m-am sălbăticit, că la români omul e dator să fie primitor. I-am spus că primitor nu înseamnă călcat în picioare. Că eu nu sunt bucătăreasă de serviciu și nici femeie de curte pentru toate neamurile.

A doua zi i-am scris soacrei, cu tot respectul pe care am putut să-l adun: „Vă rog să mă anunțați înainte să veniți. Avem nevoie și de timp doar pentru noi.”

Mi-a răspuns după trei ore.

„Am înțeles. Nu vrem să deranjăm.”

Sec. Rece. Cu venin.

De acolo a pornit totul. Mirela s-a supărat și a zis că m-am ajuns. Socrul meu i-a spus lui Cătălin că l-am schimbat. O mătușă de-a lui a întrebat-o pe mama dacă „așa a fost crescută fata ta, să numere farfuriile?”. Da, chiar așa.

Iar Cătălin… el n-a ținut cu mine. Asta m-a rupt cel mai rău.

Două săptămâni am vorbit strictul necesar. În casa aia mare, pentru care muncisem amândoi, era un frig cumplit între noi. Într-o seară, l-am găsit singur în foișor. Fără televizor, fără telefon. Doar el și tăcerea.

— Chiar crezi că fac asta ca să-i umilesc? l-am întrebat.

Nu s-a uitat la mine imediat.

— Cred că… m-am obișnuit să lași mereu de la tine.

A zis-o încet. Rușinat.

Apoi, pentru prima dată după mult timp, a recunoscut că îi fusese comod. Că lui îi plăcea să fie băiatul bun, gazda generoasă, iar eu duceam tot greul nevăzut. În weekendul următor, când a sunat Mirela că „trec ei puțin”, el i-a spus singur:

— Nu azi. Data viitoare ne înțelegem înainte.

N-a fost pace imediat. Nici acum nu e totul roz, cum se zice. Unii încă mă cred rea. Unii încă mă înțeapă cu replici. Dar acum, măcar, când se deschide poarta, nu mai simt că mi se strânge stomacul.

Casa asta e și a mea. Liniștea asta am plătit-o și eu.

Spuneți-mi voi, am cerut prea mult când am vrut să nu mai fiu străină în propria casă?

Și de ce, la noi, femeia care pune o limită ajunge imediat „egoistă”?