Am ales-o pe soția mea și am pierdut apartamentul din centru: ziua în care mama m-a pus să semnez împotriva femeii pe care o iubesc

„Semnează aici, Andrei. Și terminăm odată.”

Mama împinse foaia spre mine peste masa din bucătăria ei mică, aia cu fața de masă de plastic pe care o știam din copilărie. Afară ploua mărunt, iar geamul era aburit. Mihaela stătea lângă mine, dreaptă, cu mâinile strânse în poală. Nici nu se uita la hârtie. Se uita la mama.

„Ce e asta?” am întrebat, deși în mare parte înțelesesem.

Mama și-a potrivit ochelarii și a zis rece:

„Actul prin care apartamentul rămâne doar al tău. Dacă, Doamne ferește, vă despărțiți, ea să nu aibă niciun drept.”

Ea. Nu Mihaela. Ea.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Apartamentul era al mamei, în centrul orașului, lângă parc. Un apartament vechi, dar mare, cu tavane înalte și sobe astupate de pe vremea bunicilor. Îmi spusese de luni bune că vrea să mi-l treacă pe nume, „ca să vă așezați și voi la casa voastră”. Numai că partea asta nu o spusese.

Mihaela a zâmbit scurt. Din ăla care te sperie mai tare decât un plâns.

„Doamnă Elena, adică eu stau bine să fiu bună de dus gunoiul, de plătit rate, de făcut curat, de avut grijă de soțul dumneavoastră… pardon, de fiul dumneavoastră, dar să n-am niciun drept?”

Mama s-a înroșit.

„Nu-ți permit să-mi vorbești așa în casa mea. Eu îmi apăr copilul.”

„Copilul dumneavoastră are treizeci și șase de ani”, a spus Mihaela, foarte încet.

În momentul ăla am știut că, orice aș spune, cineva va pleca rănit de acolo.

Eu și Mihaela stăteam de cinci ani într-o chirie care ne mânca jumătate din venituri. Eu lucram la o firmă de distribuție, ea era contabilă la un cabinet stomatologic. N-aveam lux, n-aveam spate, n-aveam „ajutoare”, cum au unii. Aveam doar oboseală, cafea ieftină și planuri făcute seara, în pat, când calculam pe telefon dacă ne permitem o mașină mai bună sau, măcar, un concediu de patru zile la mare.

Apartamentul ăla ar fi schimbat tot.

Și fix de aia durea.

„Mamă”, am zis, „de ce faci asta?”

„Pentru că am văzut destule. Azi vă iubiți, mâine vă certați, poimâine vine divorțul și te trezești în stradă. Eu nu muncesc o viață întreagă ca să ajungă munca mea la o străină.”

Străină.

Am întors capul spre Mihaela. În secunda aia, ceva din ea s-a stins. Nu a făcut scandal. Nu a ridicat tonul. Și exact asta m-a lovit.

S-a ridicat și și-a luat geanta.

„Andrei, eu plec. Când termini de hotărât dacă sunt familie sau risc juridic, vorbim.”

Am fugit după ea pe scară.

„Mihaela, stai puțin…”

„Nu, tu stai puțin și gândește-te.” Avea ochii plini, dar nu plângea. „Nu e despre apartament. Dacă semnezi, îi spui și tu același lucru: că sunt bună să împart viața cu tine, dar nu destul de bună să fiu în siguranță lângă tine.”

A plecat singură cu autobuzul. Eu am rămas în ploaie, ca un prost, cu foaia mototolită în mână.

Seara, acasă, nu m-a întrebat nimic. Își schimba lenjeria de pat, calm, de parcă n-ar fi explodat nimic între noi.

„Spune ceva”, i-am zis.

„Ce să spun?”

„Că măcar înțelegi…”

Atunci s-a oprit și s-a întors spre mine.

„Nu, Andrei. Nu înțeleg. Eu am intrat în familia asta cu respect. I-am dus mamei tale mâncare când a fost bolnavă. Am stat cu ea la spital. I-am făcut cumpărături. I-am tăcut ironiile. Și după toți anii ăștia, pentru ea sunt femeia care așteaptă să pună mâna pe apartament.”

N-am avut ce să răspund. Pentru că avea dreptate.

Două zile am trăit într-o tăcere urâtă. Eu mă duceam la muncă, ea la muncă, ne întâlneam seara și vorbeam doar strictul necesar. Nu mâncarea, nu banii, nu casa ne apăsau cel mai tare. Ci rușinea. Faptul că eu ezitasem.

În a treia zi m-a sunat mama.

„Te aștept la notar vineri la 12. Să nu vii cu ea.”

Atât mi-a trebuit.

M-am dus la ea direct după serviciu. Era în sufragerie, cu actele pregătite și cu expresia aia a ei de om convins că face bine.

„Nu semnez”, i-am spus din ușă.

A rămas nemișcată.

„Mai gândește-te.”

„M-am gândit destul.”

„Și alegi o femeie în locul siguranței tale?”

Mi-a sărit ceva în mine.

„Nu aleg o femeie. Aleg soția mea. Omul cu care îmi duc viața. Femeia care a fost lângă mine când am avut salariul tăiat, când am făcut credit, când am crezut că nu mai ieșim din datorii. Dacă pentru tine ea e un pericol, atunci apartamentul ăla costă prea mult.”

Mama a început să plângă nervos, cu ciudă.

„Te-a întors împotriva mea.”

„Nu. Tu ai făcut asta când m-ai pus să-mi umilesc nevasta ca să primesc o cheie.”

Am plecat tremurând. Mă durea tot. Nu de la țipete. De la faptul că o vedeam pe mama micșorată în prag, iar eu nu puteam s-o împac fără să-mi trădez soția.

Când am ajuns acasă, Mihaela era în bucătărie și tăia roșii pentru salată. Atât de banal, că aproape m-a bufnit plânsul.

„Nu semnez”, i-am spus.

S-a uitat la mine lung.

„Ești sigur?”

„Da. Dacă luăm vreodată ceva, luăm împreună. Dacă ridicăm ceva în viața asta, ridicăm amândoi.”

A lăsat cuțitul jos și a început să plângă. M-am dus la ea și am ținut-o în brațe mult, fără vorbe. Pentru prima dată după zilele alea, am simțit că respir.

Apartamentul a rămas al mamei. Noi am rămas în chirie. E greu și acum. Dar dorm liniștit lângă femeia pe care n-am vândut-o pentru niște pereți înalți și o adresă bună.

Poate unii o să spună că am fost fraier. Poate. Dar ce fel de bărbat aș fi fost dacă-mi începeam liniștea cu semnătura pusă împotriva propriei soții?

Voi ce ați fi ales în locul meu? Și cât de mult rănește, de fapt, neîncrederea venită chiar din familie?