Tata ne-a închis ușa în nas după moartea mamei, iar când am aflat că vrea să lase totul vecinei, am simțit că ne pierde pentru totdeauna

„Să nu mai veniți neanunțați la mine acasă.”

Tata a spus asta cu mâna pe ușă, de parcă noi eram niște străini veniți să cerem ceva, nu copiii lui. În spatele lui stătea Marioara, vecina de la doi, cu brațele încrucișate și cu privirea aia rece care mă făcea să simt că îmi calc pe propria copilărie.

Am rămas cu fiul meu de mână, pe preșul de la intrare, fără să pot scoate un cuvânt. Băiatul se uita la bunicul lui și nu înțelegea de ce nu îl ia în brațe.

„Tată… am venit doar să vedem ce faci.”

„Foarte bine. Și n-am nevoie să mă verificați.”

Ușa s-a închis încet. Nu trântită. Parcă și asta a durut mai tare.

Mama murise de nici un an. O chema Doina și a fost genul de femeie care a ținut casa, familia, sărbătorile, toate. La ea se adunau toți. Sarmale, cozonac, gălăgie, nepoți prin camere. După ce s-a dus, tata s-a stins și el, dar altfel. Nu în tăcere. Ci într-o înstrăinare pe care n-am recunoscut-o.

La început am zis că e durerea. Că îi e greu să stea singur. Marioara a început să urce des pe la el „să-i mai facă o ciorbă”, „să-i țină de urât”, „să-i spele niște cămăși”. În bloc, lumea vorbea. Eu am încercat să nu judec. Omul era văduv. Avea dreptul la companie. Dar nu m-am gândit nicio clipă că, odată cu femeia asta, o să ne piardă pe noi.

Fratele meu, Cătălin, a fost primul care a simțit că nu e în regulă.

„Soră, tata nu mai răspunde normal la telefon. Parcă stă cineva lângă el când vorbește.”

Am zis că exagerează. Până când l-am sunat și eu într-o seară.

„Tată, venim duminică pe la tine?”

A fost o pauză.

Apoi vocea lui, tăioasă:

„Nu e nevoie. Avem treabă.”

Avem.

M-a lovit acel plural mai rău decât un țipăt.

Din duminici s-a ajuns la luni întregi. Nepoții nu mai erau primiți. Dacă mergeam, nu deschidea. Dacă insistam, ieșea Marioara la geam.

„Ion nu se simte bine. Lăsați-l în pace.”

Ion. Nu tata. Nu bunicul copiilor mei. Ion.

În primăvară, am aflat de la o rudă că tata fusese la notar. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu pentru casă. Jur că nu pentru asta. Ci pentru că am înțeles că lucrurile merseseră atât de departe încât voia să pună pe hârtie ruperea de noi.

M-am dus direct la el. De data asta a deschis.

„E adevărat?” am întrebat. „Ți-ai schimbat testamentul?”

A întors capul spre bucătărie. Știam că ea e acolo.

„Da. Și e dreptul meu.”

„Dreptul tău, da. Dar de ce, tată? Ce ți-am făcut?”

„Voi m-ați lăsat singur când mi-a fost mai greu.”

Am simțit că-mi fuge pământul.

„Cum poți să spui asta? Eu am venit la spital, eu am stat cu mama, eu ți-am adus mâncare, ți-am plătit facturi când ai uitat, ți-am—”

„Ajunge!” a izbucnit el. „Tot timpul ați vrut să controlați. Marioara a fost singura care a stat cu mine fără să-mi ceară nimic.”

Atunci a apărut și ea în ușă, ștergându-se pe mâini cu un prosop.

„Lasă, Ion, că iar te agiți.”

Nu știu ce m-a durut mai tare. Faptul că îi vorbea de parcă era copilul ei sau faptul că el a tăcut.

Cătălin n-a mai rezistat când a aflat.

„Să lase tot? Casa, terenul de la țară, economiile? Unei femei apărute de câteva luni?”

A venit și el, s-au certat urât. Tata a ridicat vocea cum nu l-am auzit niciodată.

„Dacă mai veniți să-mi faceți scandal, chem poliția!”

Vecinii trăgeau cu urechea. Mi-era rușine, mi-era milă, mi-era și ciudă. Toate deodată.

După scandal, tata a tăiat tot. Telefoane blocate. Ușa încuiată. La ziua lui, i-am lăsat un cozonac și o scrisoare pe clanță. A doua zi, scrisoarea era ruptă și împinsă sub preș.

N-am dormit toată noaptea atunci. Mă uitam la bucătăria mea și îmi aminteam de mama, cum punea farfuriile pe masă și zicea mereu: „Să nu vă dezbinați după mine.” Exact asta se întâmplase.

După câteva săptămâni, m-a sunat tata. Pentru o secundă, am crezut că s-a trezit, că vrea să ne împăcăm.

„Vreau să știi de la mine, nu din auzite. Tot ce am rămâne Marioarei. Ea are grijă de mine.”

M-am așezat pe marginea patului. Nu mai simțeam nici mâinile.

„Și noi ce suntem?”

A tăcut.

„Spune, tată. Ce suntem noi?”

„Voi aveți viețile voastre.”

Atât.

Am plâns abia după ce a închis. Nu pentru casă. Pentru că în vocea lui nu mai era loc pentru noi. De parcă cineva ștersese cu buretele ani întregi. Crăciunuri, botezuri, zile de naștere, grădina de la țară, mâinile lui muncite, tot.

Și totuși, culmea, eu încă îl caut în fiecare bărbat în vârstă pe care îl văd mergând singur cu sacoșa prin piață. Încă mă gândesc dacă nu cumva trebuia să tac mai mult, să insist altfel, să bat la ușă încă o dată și încă o dată.

Dar cât să tragi de un om care a ales să-ți închidă inima înainte să-ți închidă casa?

Voi ce ați face în locul meu? Ați mai lupta pentru un părinte care v-a scos din viața lui sau ați lăsa totul în urmă?