„Tu ești, Mariana?” M-a recunoscut în holul hotelului, iar din clipa aia viața mea de femeie de serviciu din București s-a rupt în două

— Mariana, iar ai uitat minibarul de la 408! Dacă mai primesc o reclamație din cauza ta, îți tai din primă!

Vocea doamnei Georgeta a răsunat în tot holul, de parcă voia să mă facă de râs în fața tuturor. M-am oprit cu mâna pe mânerul căruciorului, cu spatele ud leoarcă sub uniforma bleumarin. Era șapte fără un sfert dimineața și eu eram deja de trei ore în picioare.

— N-am uitat nimic, am zis încet. Minibarul era sigilat de aseară.

— Mă contrazici?

Asta era mereu. Dacă tăceam, eram proastă. Dacă răspundeam, eram obraznică.

Am înghițit în sec și am intrat în lift. Mă gândeam doar la Vlad, băiatul meu, care mă aștepta acasă singur până venea vecina de la doi să stea cu el după școală. Are doisprezece ani și deja a învățat să-și încălzească singur ciorba. Când l-am auzit ultima oară spunând „Lasă, mamă, mă descurc”, mi s-a rupt ceva în mine.

La etajul șase, ușa liftului s-a deschis și aproape m-am izbit de un bărbat înalt, cu palton gri și o geantă de piele. S-a uitat la mine o secundă, apoi încă una. Nu era privirea aia de client grăbit. Era altceva.

— Mariana?

Am încremenit.

— Da…

— Mariana Stoica, de la hotelul din Sinaia. Tu ești, nu?

Mi s-au muiat genunchii. Nu mai auzisem pe nimeni legând numele meu de viața mea de dinainte. De vremea când încă mai credeam că lucrurile rele se termină repede.

— Sunt eu, am zis. Dumneavoastră sunteți domnul Dobre.

A zâmbit scurt.

— Radu Dobre. M-ai ajutat acum șase ani. Ții minte? Mi se făcuse rău în cameră, pierdusem niște acte importante și tu ai stat peste program să mă ajuți. N-am uitat.

Țineam atât de tare de cărucior, că mă dureau degetele. Țineam minte. Țineam minte și că atunci soțul meu încă era acasă și încă promitea că se lasă de băut. La două luni după, a plecat cu alta și ne-a lăsat datoriile.

Radu m-a rugat să cobor la recepție în pauză. Am coborât cu inima cât un purice, convinsă că poate vrea vreo recomandare, vreun detaliu, ceva fără importanță. Dar el m-a invitat să stau jos în lounge și a pus telefonul pe masă.

— Am o companie în Belgia. Logistică și administrare de proprietăți. Caut pe cineva de încredere pentru coordonare operațională la un complex mic. Nu om cu diplome multe, ci om serios. Tu mi-ai rămas în minte.

Am râs. Nu de bucurie. De șoc.

— Eu spăl băi, domnule Dobre.

— Tu ții lucrurile în ordine. E mai mult decât fac mulți directori. Salariul e bun. Contract legal. Locuință de serviciu la început. Și, dacă vrei, te poți reloca cu familia.

Familia. Ce cuvânt mare pentru mine și Vlad într-o garsonieră în Titan.

Am plecat acasă în seara aia cu capul plin. Vlad m-a privit lung când i-am spus.

— În altă țară? Așa, direct?

— Nu direct. Adică… ar fi mult de făcut.

— Și tu ai vrea?

Nu i-am răspuns imediat. M-am uitat la ghiozdanul lui rupt într-un colț, la frigiderul care bâzâia ciudat, la plicul cu întreținerea.

— Aș vrea să nu mai număr fiecare leu până la sfârșitul lunii, am zis.

A doua zi, nu știu cum, aflase tot hotelul. În locurile astea se află tot. Ba de la recepție, ba de la contabilitate, ba de la cineva care trage cu urechea și apoi împachetează zvonul frumos.

Doamna Georgeta m-a chemat în birou. Era și directorul, domnul Pârvu, cu ochii lui reci, de om care te măsoară în bani, nu în oameni.

— Am înțeles că vrei să pleci, mi-a spus el.

— Am primit o ofertă. O analizez.

— Analizezi? Foarte bine. Atunci analizează și asta.

A împins spre mine un dosar subțire.

— Avem mai multe sesizări privind neglijențe. Dacă pleci fără preaviz sau ne pui în dificultate, îți putem desface contractul disciplinar. Nu cred că te ajută la noul angajator.

Mi s-a făcut pielea de găină.

— N-am făcut nimic grav.

Georgeta a ridicat din umeri.

— Mariana, hai să fim serioși. Cine te ia pe tine afară? Te amăgesc ăștia. Și după rămâi și fără aici, și fără acolo.

— Sau poate rămâi, a zis Pârvu, dacă ești deșteaptă. Îți mărim bonurile, poate îți schimbăm tura.

Atât valoram. Niște bonuri și o tură „mai bună”. După trei ani în care m-au chemat din liber, m-au pus să acopăr colege bolnave, m-au ținut peste program fără un mulțumesc.

În următoarele zile au început mici răutăți. Mi-au pus cele mai grele etaje. Mi-au notat întârzieri de două minute. O colegă, Lenuța, care până atunci mânca din caserola mea când n-avea bani, a început să spună că sigur „m-am băgat bine” pe lângă domnul Dobre.

Am simțit rușine. Murdărie. Furie.

Într-o seară, am ajuns acasă și l-am găsit pe Vlad tăcut.

— Ce ai?

— M-a sunat tata.

Mi s-a strâns stomacul.

— Și?

— A zis că dacă plecăm, tu mă rupi de țară și că o să ceară să stau la el.

Am început să tremur. Omul care nu plătise pensie alimentară de opt luni voia, brusc, să fie tată.

În noaptea aia n-am dormit deloc. M-am uitat la tavan și m-am întrebat dacă nu cumva chiar sunt nebună. Cine eram eu să plec în altă țară? O femeie de treizeci și nouă de ani, cu cearcăne, cu spatele făcut praf și cu un copil care avea nevoie de stabilitate, nu de aventuri.

Dimineață, Radu m-a sunat.

— Mariana, vreau doar să știi că oferta e reală. Dar decizia trebuie să fie a ta. Nu fugi de frică.

După ce am închis, m-am dus în baie la hotel, m-am uitat în oglinda aia crudă, cu neon deasupra, și pentru prima dată după mult timp nu m-am mai văzut mică. Obosită, da. Speriată, da. Dar mică, nu.

Am intrat în biroul directorului cu demisia scrisă de mână.

— Îmi dau preavizul legal, am spus. Și dacă mai inventați hârtii despre mine, merg la ITM.

Pârvu a râs scurt, fără veselie.

— Te crezi tare acum.

— Nu. Doar că m-am săturat să vă fie ușor cu mine.

Am ieșit cu genunchii moi, dar am ieșit.

Nu știu nici acum dacă Belgia o să fie salvarea noastră sau altă încercare. Știu doar că, pentru prima dată după ani, aleg eu. Și poate asta valorează mai mult decât orice salariu.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați pleca, riscând tot, sau ați rămâne acolo unde măcar știți cât doare?