„Mami, lasă-mă în pace!” — Așa mi-a strigat fiica mea însărcinată, cu geanta pe umăr, înainte să ajungă de urgență la spital
„Iar începi? Nu sunt bolnavă, sunt însărcinată!” a țipat Mara, trântind ușa de la dulap atât de tare că s-a clătinat oglinda din hol.
Stăteam cu mâna pe o plasă de la farmacie, cu vitaminele și fierul pe care i le luasem din banii puși deoparte pentru facturi. Ea își punea rimel în grabă, în geacă scurtă, cu burta deja rotundă și vizibilă.
„Ți-a spus doctorița să nu mai stai nopțile prin oraș și să vii la controlul de luni.”
„Merg data viitoare.”
„Asta ai zis și luna trecută.”
N-a mai răspuns. A ridicat din umeri, și-a luat telefonul și a ieșit. Pe scări am auzit-o râzând cu cineva la telefon, de parcă în casă nu tocmai lăsase în urmă o mamă care tremura de neputință.
Eu sunt Elena. Am 49 de ani și mi-am crescut singură fata după ce tatăl ei, Sandu, a plecat la altă femeie când Mara avea opt ani. N-am avut viață ușoară. Am lucrat la croitorie, apoi la un magazin din cartier. Am tras de fiecare leu. N-am fost mamă perfectă, Doamne ferește, dar am fost acolo. Cu ciorbă caldă, cu haine spălate, cu febră vegheată noaptea și cu rate plătite la timp.
Când mi-a spus că e însărcinată, a plâns. Nu de bucurie. Tremura toată pe marginea patului.
„Mamă, eu nu cred că sunt în stare.”
Atunci am luat-o în brațe și i-am zis că o ajut. Că nu e singură. Că găsim o soluție.
Doar că, după două săptămâni, parcă s-a rupt ceva în ea. Sau poate în mine. A început să iasă tot mai des. Spunea că dacă stă acasă o ia razna. Că toate prietenele ei își văd de viață și numai ea trebuie să stea „ca o babă”. Tatăl copilului, Ionuț, era mai mult o umbră. Când suna, suna să întrebe de ea, dar dacă venea vorba de bani sau de planuri, dispărea.
Eu îi spuneam:
„Trebuie să te gândești la copil.”
Ea îmi răspundea imediat:
„Numai asta aud. Copilul, copilul, copilul. Dar de mine cui îi pasă?”
Și adevărul e că atunci tăceam. Pentru că îmi păsa. Enorm. Dar nu mai știam cum să ajung la ea fără să simtă că o controlez.
Într-o dimineață am găsit pe masă biletul de trimitere mototolit, lângă o cană cu cafea rece. Nu se dusese nici iar la control. Mi s-a făcut rău de nervi. Când a venit acasă, pe la prânz, i-am pus hârtia în față.
„Asta e bătaie de joc.”
„Nu mai țipa la mine.”
„Țip pentru că mi-e frică!”
„Țipi pentru că vrei să faci totul în locul meu!”
„Pentru că tu nu faci nimic, Mara!”
S-a făcut albă la față. M-a privit lung, cu ochii plini de apă.
„Tu crezi că nu mi-e frică? Crezi că nu mă trezesc noaptea și simt că nu pot să respir?”
Atunci, pentru o secundă, am vrut s-o iau în brațe. Dar ea deja își luase geanta și plecase iar.
În noaptea aceea n-am dormit. M-am învârtit prin casă, am împăturit de trei ori aceleași hăinuțe de bebeluș pe care le cumpărasem la reducere din piață, deși ea nici nu voia să audă de pregătiri.
La 2:17 a sunat telefonul.
Era o fată, colega ei, Bianca. Vorbea repede, speriată.
„Doamna Elena, veniți repede la Spitalul Județean. Mara… i s-a făcut rău. A amețit și a început să aibă dureri.”
Nu știu nici acum cum am ajuns. Parcă tot drumul l-am făcut fără aer. Când am intrat, am văzut-o pe targă, palidă, cu părul lipit de frunte și ochii speriați, copilărești, exact cum îi avea când era mică și făcea febră.
„Mamă…”
Atât a zis. Și mi s-au muiat genunchii.
Doctorița m-a tras deoparte. Avea tonul acela calm care te sperie și mai tare.
„Are tensiunea mare, e epuizată și sarcina trebuie monitorizată atent. V-am spus și la ultimul control că nu e de joacă. Rămâne internată.”
M-am așezat pe scaunul rece de pe hol și mi-au dat lacrimile. Nu elegante, nu frumoase. Din alea urâte, cu nasul înfundat și mâinile care nu stau locului.
Mai târziu, când am intrat la ea, Mara se uita în tavan.
„Mi-a fost atât de frică,” a șoptit.
Am tras scaunul lângă pat.
„Știu.”
„Nu ies doar ca să mă distrez. Ies pentru că atunci uit. Uit că o să fiu mamă. Uit că poate n-o să mă descurc. Uit că Ionuț probabil o să fugă. Uit că o să semăn cu el… cu tata.”
Acolo era nodul. Nu nepăsarea. Frica.
I-am luat mâna. Era rece.
„Nu ești tatăl tău. Și nu ești singură, chiar dacă te porți de parcă vrei să fii.”
A început să plângă încet, fără zgomot.
„M-am purtat urât cu tine.”
„Și eu am apăsat prea tare.”
„Nu știu să fiu mamă.”
„Nici eu n-am știut. Am învățat tremurând.”
A zâmbit printre lacrimi. Un zâmbet mic, rupt.
A stat în spital cinci zile. În timpul ăla, pentru prima dată, am vorbit fără să ne înțepăm. Despre acte, despre pătuț, despre bani, despre Ionuț și despre ce facem dacă nu se implică. Despre programări. Despre frică. Frica adevărată, spusă pe nume.
Când am dus-o acasă, a pus singură pe frigider foaia cu datele controalelor. A doua zi m-a întrebat dacă merg cu ea să alegem niște body-uri pentru bebeluș.
N-am zis nimic mare. Doar „da”, și m-am întors spre chiuvetă, că iar mă podideau lacrimile.
Uneori, copiii noștri nu fug de noi. Fug de ce văd în ei și nu pot încă accepta. Iar noi, mamele, uităm că sub obrăznicie poate fi doar panică.
Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât insiști când vrei să salvezi pe cineva care se supără tocmai pentru că îl iubești?