Vecina mi-a spus că soțul meu a intrat în casă cu altă femeie. În seara aceea mi s-a rupt ceva în suflet și am plecat cu copiii la părinții mei, la țară

— Să nu te superi pe mine, mamă, dar eu dacă eram în locul tău, nu tăceam, mi-a zis tanti Marioara la poartă, cu sacoșa de pâine într-o mână și cu ochii lipiți de fața mea. L-am văzut cu femeia aia. Au intrat la voi în casă ieri, pe la două.

Am simțit cum mi se răcește spatele, deși era cald afară. Eram cu plasa de la piață în mână și cheile îmi tremurau între degete. Prima reacție a fost să râd prost, din apărare.

— Pe cine ai văzut, tanti Marioara?

— Pe Cătălin. Cu o brunetă. Slabă, mai tinerică. Nu era rudă, să fim serioși.

Am intrat în bloc fără să mai zic nimic. Urcam scările și îmi bătea inima în urechi. În casă era ordine. Prea multă ordine. În chiuvetă, două căni de cafea. Eu plecasem dimineață la serviciu, copiii erau la școală, iar Cătălin îmi spusese că merge direct la depozit. M-am uitat la cana aia cu urma de ruj și, pentru câteva secunde, n-am mai auzit nimic.

Când a venit seara, nu i-am spus din prima. I-am pus mâncare. El a mâncat liniștit, ca în orice zi. Copiii se certau pe telecomandă. Eu îl urmăream cum mestecă.

— Cine a fost azi la noi? am întrebat, cât am putut de calm.

A ridicat ochii din farfurie.

— Nimeni. De ce?

— Mai gândește-te.

A lăsat lingura jos și a oftat.

— A, a venit o colegă să-mi aducă niște acte. Atât.

— Cu ruj pe cană?

Atunci s-a înroșit. Nu de rușine. De nervi.

— Ești serioasă? Stăm acum să facem anchetă după o cană?

— Nu după cană, Cătălin. După minciună.

S-a ridicat brusc de la masă.

— Vecinele alea îți bagă prostii în cap. Tu chiar le crezi pe toate nebunele din scară?

M-a durut mai tare tonul decât ce aflasem. Pentru că nu era prima dată când întorcea totul împotriva mea. De luni bune îl simțeam departe. Ținea telefonul cu fața în jos. Ieșea pe balcon când suna cineva. Dacă îl întrebam ceva, zicea că sunt obosită, că exagerez, că numai scandal știu.

În noaptea aia n-am dormit. El sforăia întors cu spatele la mine, iar eu mă uitam în tavan și mă gândeam când am ajuns străină în propria casă.

A doua zi, am încercat din nou.

— Spune-mi adevărul și poate mai avem o șansă.

— Ți-am spus adevărul.

— Atunci de ce minți de trei ori diferit? Ieri ai zis că n-a fost nimeni. După aia că a fost o colegă. Dimineață i-ai spus lui Darius că a venit instalatorul.

A tăcut o secundă. Exact secunda aia m-a terminat.

— Nu mai suport controlul ăsta, a zis printre dinți. Dacă nu ai încredere, e problema ta.

Problema mea. Așa a numit el toată mizeria din casă și din capul meu.

În zilele următoare am început să observ lucruri pe care, poate, le refuzasem prea mult timp. Un bon de la o cofetărie unde noi nu mergeam niciodată. O cămașă nouă cumpărată „la reducere”, deși nu mai aveam bani nici pentru rata la frigider. Un parfum străin în baie. Și, cel mai rău, felul în care mă privea când întrebam ceva: rece, iritat, ca și cum eu eram dușmanul.

Banii erau tot mai puțini. Eu lucram la un magazin din cartier, pe salariu mic. El aducea când și când, mereu cu explicații. „A întârziat patronul.” „Am avut de dat o datorie.” „Lasă că rezolv.” Numai că nu se rezolva nimic. Gazele, școala copiilor, adidașii lui Darius, caietele Mariei, toate cădeau pe mine. Și peste toate astea, trebuia să mă prefac și că nu văd.

Într-o seară, Maria m-a prins plângând în baie.

— Mami, tu și tati divorțați?

M-am șters repede pe față.

— De ce întrebi asta?

— Că voi nu mai vorbiți normal. Și tati țipă din orice.

Atunci am simțit rușine. Nu pentru mine. Pentru casa aia care nu mai era casă.

Duminică dimineață, cât el încă dormea, am deschis dulapul mare și am scos două genți. Mâinile îmi tremurau, dar mintea îmi era limpede cum nu mai fusese de mult. Am pus hainele copiilor, actele, niște conserve, medicamentele mamei mici. Darius mă privea din ușă.

— Plecăm?

— Da, puiule. La bunici, o perioadă.

Când s-a trezit Cătălin și ne-a văzut, a rămas blocat.

— Ce-i circul ăsta?

— Nu e niciun circ. Plec.

— Pentru ce? Pentru ce a zis o babă de la doi?

— Nu. Pentru tot ce n-ai zis tu.

A râs scurt, urât.

— Și unde te duci cu doi copii? La mă-ta, la țară? Ce viață le dai acolo?

M-am apropiat de el și, sincer, nu știu de unde am avut puterea.

— Mai bună decât într-o casă în care mama lor e mințită în față și făcută nebună.

N-a încercat să mă oprească. Asta m-a durut aproape la fel de tare ca restul.

La părinții mei, în sat, mirosea a pământ ud și a lemne. Mama a ieșit în curte cu șorțul pe ea și, când m-a văzut cu bagajele, n-a pus nicio întrebare. M-a luat doar în brațe. Tata a dus gențile în casă și a zis atât:

— Cât stați, stați liniștiți.

În prima noapte acolo, copiii au dormit înghesuiți într-un pat vechi, dar liniștiți. Fără uși trântite. Fără tăceri grele. Fără pași pe balcon la miezul nopții. Eu am stat pe marginea patului și m-am uitat la ei. Mi-era frică de ce urmează. De bani. De lume. De gura satului, că și aici se vorbește. Dar, ciudat, sub frică era și o liniște mică. Ca un început.

Cătălin a sunat după două zile. Nu să-și ceară iertare. Să mă întrebe când mă întorc și cine plătește rata luna asta. Atunci am înțeles tot.

Poate că nu femeia aceea mi-a distrus căsnicia. Poate minciuna a făcut-o, puțin câte puțin, până n-a mai rămas nimic de salvat.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Se poate trăi lângă un om când nu mai crezi nici un cuvânt din ce spune?